http://www.facebook.com/NiiroShoPhotography

Maia Martin/ Noi doi, amandoi / Both of us, together

http://maiamartin.weebly.com/
 http://maiamartindigital.weebly.com/
 http://martinmaia.blogspot.com/

Maia Martin - on topic "QUO VADIS HOMINE"

http://maiamartin.weebly.com/
 http://maiamartindigital.weebly.com/
 http://martinmaia.blogspot.com/

"QUO VADIS HOMINE?" http://activperspectivexxi.ning.com/

New topic valid until the end of february 2011:
                                                              QUO VADIS HOMINE?
                                                      Visit- http://activperspectivexxi.ning.com

Cristian Matei /photo and painture

Happy New Year! Gott Nytt År! An nou fericit! Frohes neues Jahr! Boldog Új Évet! Szczęśliwego Nowego Roku! Feliz Año Nuevo !سنة جديدة سعيدة! 新年あけ ましておめでとうございます！

Happy New Year! Year 2011 to all of us to be a better year, with the joys and accomplishments, having along, always, loved ones. Have a year in which creativity to accompany you always. May your beautiful dreams come true in 2011!
Gott Nytt År! År 2011 för oss alla att bli en bättre år, med glädje och prestationer, och har tillsammans, alltid, nära och kära. Har ett år då kreativitet att följa med dig alltid. Må din vackra drömmar i 2011!
 An nou fericit! Anul 2011 sa fie pentru noi toti un an mai bun, cu bucurii si impliniri, avandu-i alaturi pe cei dragi. Sa aveti un an in care creativitatea sa va insoteasca mereu. Visele frumoase sa vi se implineasca in 2011!
Boldog Új Évet! 2011-ben az összes számunkra, hogy egy jobb év az öröm és a teljesítmények, amelyek mentén, mindig, szeretteiket. Van egy évben, amelyben a kreativitás kísérő mindig. Május a szép álmok valóra 2011-ben!
Felice Anno Nuovo! Anno 2011 a tutti noi di essere un anno migliore, con le gioie e le realizzazioni, avendo lungo, sempre, i propri cari. Hanno un anno in cui la creatività di accompagnarti sempre. Possa il vostro bei sogni diventano realtà nel 2011!
Feliz Año Nuevo! Año 2011 a todos nosotros a ser un año mejor, con las alegrías y logros, con el tiempo, siempre, a sus seres queridos. Tener un año en el que la creatividad para que lo acompañe siempre. Que tus hermosos sueños se hacen realidad en el 2011!
Happy New Year! Année 2011 à tous de nous d'être une meilleure année, avec les joies et les réalisations, ayant ainsi, toujours, des êtres chers. Avoir une année où la créativité pour vous accompagner toujours. Que vos beaux rêves se réalisent en 2011!
С Новым годом! 2011 года для всех нас, чтобы быть лучше год, с радостями и достижениями, имеющих вместе, всегда, родных и близких. Имейте в год, в котором творчество сопровождать вас всегда. Пусть ваши красивые мечты в 2011 году!
Frohes neues Jahr!  Jahr 2011 für uns alle zu einem besseren Jahr, mit den Freuden und Erfolge, mit entlang, immer Lieben. Werfen Sie einen Jahr, in dem Kreativität für Sie immer begleiten. Möge Ihre schöne Träume im Jahr 2011 wahr!


Mutlu yıllar! Hepimiz için 2011 Yılı boyunca sahip, sevinçleri ve başarıları ile, daha iyi bir yıl olacak, her zaman sevdiklerini. Yaratıcılık her zaman size eşlik edecek olan bir yıl var. Mayıs güzel rüyalar 2011 yılında gerçek oldu!
Szczęśliwego Nowego Roku! Rok 2011 dla nas wszystkich jest lepsza roku, z radości i osiągnięcia, o czas, zawsze, bliskich. W roku, w którym kreatywność towarzyszyć zawsze. Niech piękne marzenia w 2011 roku!


Ευτυχισμένο το Νέο Έτος! Έτος 2011 σε όλους μας να είναι μια καλύτερη χρονιά, με τις χαρές και επιτυχίες, έχοντας μαζί, πάντα, αγαπημένα πρόσωπα. Έχετε ένα έτος κατά το οποίο η δημιουργικότητα για να σας συνοδεύει πάντοτε. Μάιος όμορφα όνειρα σας πραγματικότητα το 2011!
سنة جديدة سعيدة! عام 2011 بالنسبة لنا جميعا أن يكون عاما أفضل، مع أفراح والإنجازات، وبعد طول ، ودائما ، والاحباء. يملك السنة التي الإبداع لمرافقة لكم دائما. قد أحلامك الجميلة تتحقق في عام 2011!
新年あけましておめでとうございます！私たちのすべての年は、2011年に沿って有する、喜びと実績と、より良い年になると、常に愛する。創造性はいつもあなたを同行する年があります。月の美しい夢は、2011年に叶う！
שנה טובה! שנת 2011 לכל אחד מאיתנו תהיה שנה טובה יותר, עם השמחות וההישגים, לאחר יחד, תמיד, את יקיריהם. יש שנה שבה יצירתיות כדי ללוות אותך תמיד. חלומות מאי היפה שלך התגשם בשנת 2011!
新年快樂！2011年向所有使我們成為更好的一年，隨著歡樂和成就，有一起，總是親人。有一年，總是陪你創造力。願你美麗的夢想成真，2011年！
नया साल मुबारक हो! हम सभी के लिए वर्ष 2011 एक बेहतर वर्ष होने के लिए, खुशियों और उपलब्धियों के साथ, साथ रहा है, हमेशा की तरह, लोगों को प्यार करता था. एक साल है जिसमें रचनात्मकता के लिए हमेशा तुम्हारे साथ. मई अपने सुंदर सपने 2011 में सच!

Emanuel Stoica / photo/"Love Story" /on topic "Feelings"

Good news! Ning network is again accessible to all participants in "ACTIV PERSPECTIVE XXI" Project! Topic of December will be "Feelings."

Dear friends, participants in  "ACTIV PERSPECTIVE XXI" Project,

After two months of waiting, here we have good news, I solved the problem of accessing the network on Ning, a tool that allows us to collaborate and interact much better than e-mail. So, with apologies for this period devoid of creative joy of communicating, I invite you to continue our collaboration and this great spiritual exchange. The proposal is to keep until the end of September-November theme "Truth and self-knowledge" - because few of us have managed it before addressing the technical difficulties appear related to changes in network on Ning. Topic of December will be "Feelings."

 Course, each of us can always invite anyone interested in culture,truth, art and beauty, to participate in this experience called "ACTIV PERSPECTIVE XXI" Project.


 Also, remind you  e mail activ.spirit@yahoo .com   and , important,  Network adress-    http://activperspectivexxi.ning.com/.

With great respect and friendship,

Emanuel Stoica

MAIA MARTIN -on topic "TRUE and SELF KNOWLEDGE"

Tänk framåt/ To think before

KOL / PAPPER

Tänk framåt/To think before

Blyerts, akvarell , papper

http://maiamartin.weebly.com/
 http://maiamartindigital.weebly.com/
 http://martinmaia.blogspot.com/

Emanuel Stoica / proza/ Camera Albastra/ tematica Adevar si autocunoastere

                                    Camera Albastră

Selectie din volumul de proză scurtă "Ferestre pentru irealitate"-Editura Clusium 2008. Versiunea in engleză-Ana Cociş

Dacă lumea ar muri, singurele care s-ar bucura ar fi hienele. Nici nu contează câte picioare ar avea ele într-o astfel de situaţie. O asemenea categorie dezvoltă, în condiţii specifice unei lumi dominată de vise, dorinţe, spaime inutile şi de proporţii apocaliptice, un instinct final, Festinul.

Cadavrul este un simplu obiect. Un obiect care bucură hienele pentru că ele îl mănâncă şi nu le mai e foame.
Lumea moare în fiecare zi. Şi hienele se bucură zilnic. Deocamdată, lumea se mai şi naşte. Hienele nu se supără. Le interesează să aibă la îndemână obiectul care le potoleşte foamea. Dacă nu găsesc un cadavru trec la fapte fără ezitare. Prada are parte de multiple motive de tristeţe. Printre ele, faptul că hienele de acest fel nici măcar nu-şi mai amintesc ce au înghiţit ieri. Un efort de memorie le-ar deranja digestia. Doar îţi spuneam că religia lor este Festinul. Şi se hrănesc cu nişte obiecte cărora li se spune cadavre. În aşa ceva se transformă lumea atunci când moare. Iată de ce trebuie să fii înspăimântător pentru hiene, pentru ca ele să nu te poată transforma în obiect înainte de vreme şi să nu se bucure că nu le e foame doar fiindcă te-au întâlnit. Asta se poate întâmpla în condiţii specifice unei lumi dominată de vise, dorinţe, spaime inutile şi de proporţii apocaliptice. Hienele se nasc şi mor. Le mănâncă viermii, ori cine ştie ce gândaci. Şi gândacii mor. Se hrănesc cu ei fiinţe mai mari ori mai mici, bacterii... Bacteriile, la rândul lor, au un sfârşit.
Un înţelept spunea că atunci când moare un om moare un univers...
                                                 *

Ploaia biciuia faţa pelerinului tăcerii. Întunericul care părea etern, umezeala veşmintelor lipite de corp ca nişte ventuze, îi secătuiau răbdarea. Nici acum nu reuşise să învingă Vălul. Călătorise departe, dincolo de lumile accesibile conştient oricăruia dintre cei cu care urma să se întâlnească. Ştia întotdeauna ce are de făcut la întoarcere dar... nu putea să explice cum se întâmplă asta. Călca pe colţurile de piatră fără să le mai simtă. Nu putea să-şi audă paşii. Fulgerele urlau disperate, rătăcite în neant. Şi ele parcă se simţeau blestemate că nu le mai vede nimeni. Ochii, nişte accesorii aproape inutile. Stelele nu mai fuseseră privite de veacuri întregi. Ziua, o legendă. Lumea, idee fără sens coerent în lipsa conştiinţei de sine. La acest etaj, lumina stinsă. Cele trei torţe, arzând încă, îşi luminau reciproc calea.
 Toţi trei aveau aceeaşi obsesie. Ştiau că într-un târziu vor afla ce i-a făcut să parcurgă Drumul. Era singurul amănunt pe care îl aveau ca reper pentru ceea ce-şi imaginau că înseamnă eternitatea de dincolo de chinul pentru obsesiile fiecăruia dintre ei. Nu-şi vorbiseră niciodată despre asta. De fapt, nici nu-şi vorbiseră vreodată. Erau atât de obişnuiţi unii cu ceilalţi încât această nevoie le lipsea. Lumina flăcărilor se întorcea încărcată cu o forţă cumplită, de la limita vălului care acoperea până sub privire chipul fiecăruia.
 Gardianul, un spectru războinic, a cărui unică preocupare părea a fi să înspăimânte pe cei ce-l întâlniseră vreodată pe Cel Însoţit, exersa un reflex macabru. Mângâia cu un soi de tandreţe mânerul unui paloş îngrozitor despre care nici unul dintre cei rămaşi nu-şi amintea să fi fost folosit vreodată. Urmele lui erau singurele vizibile în nisip. Îi mai puteau fi văzuţi doar ochii, stăvilind o forţă despre care se putea uşor bănui că e teribilă. Nimeni nu mai dorea să o cunoască. Gardianul nu dăduse niciodată semne că ar vrea să o arate. Parcă privea prin şi peste fiinţele acestei realităţi.
 În primul moment, Savantul îl văzu ca pe o halucinaţie. Părerea i se schimbă destul de repede. Se gândi că are de a face cu o fiinţă căreia îi erau accesibile mai multe dimensiuni dar care refuza comunicarea. Era mai simplu şi oarecum logic pentru el să accepte asta. Ceea ce i se părea destul de ciudat - felul în care, mereu, Gardianul reuşea să preceadă sosirea Celui Însoţit. Faptul că nisipul păstra urmele lui, altă însuşire pe care Savantul o analiza uneori, dar numai gândindu-se la efecte. Cauzele - prea puţin importante acum. Studia doar adâncimea paşilor, elaborând o teorie care să-i lumineze înţelegerea. Simţea că e tot mai aproape de adevăr.
 Proorocul, un cârcotaş. Parcă nu-l mulţumea nimic, niciodată. Condamnat la un soi de lipsă de înţelegere... Drama lui, proorociile cu semnificaţii întotdeauna desluşite prea târziu. Odată s-a văzut plutind într-o mare de cuvinte. Literele curgeau învăluind tot ceea ce putea să însemne fir logic, transformând ideile în cocoloaşe de hârtie aruncate mai apoi în marele recipient cu rebuturi ale gândirii. Darul zeilor îi părea atunci o pată existenţială în universul microscopic al unei lumi care nici nu contează mai mult decât un atom, privită fiind din perspectiva infinită a Creatorului. De multe ori, în visele lui vechi se înlănţuiau imagini care cu greu mai puteau fi descifrate. Aparţineau unei alte lumi. Trăiri ciudate, cu arome de tihnă, mirosuri de iarbă şi muşuroaie de furnici privite cu o curiozitate de nou născut. Obiecte nenumite cărora li se putea da un nume, dialoguri cu un câine alb, călătorii într-o lume demnă de explorat la fiecare pas, imensă în diversitatea ei dar unitară. Într-una dintre secvenţe, o uriaşă cameră goală. Sunetul scândurii care scârţâia sub talpa piciorului încălţat cu botoşeii unui copil de doi ani, un ecou care trebuia explorat, desigur, şi ceva care dădea impresia că atmosfera era imprimată cu un albastru obsesiv, de Voroneţ, izvorând de undeva dintr-un colţ, dintr-o privire nevăzută, din pereţi, ori dintr-o urmă de vopsea veche...
 Cum au dispărut toate? Unde sunt minunăţiile camerei albastre pe care nu a mai găsit-o niciodată? Bănuia că ea a fost reală, detaliile i se păreau prea greu de uitat ca să fi fost doar o închipuire... Încercase de nenumărate ori să refacă traseul parcurs. De fiecare dată ajungea într-un loc unde nu era nimic. Acolo nici nu existase vreodată ceva construit. Zona avea ceva care ar fi adus cu un iaz dezafectat ori cu vecinătatea lui. Îşi mai amintea doar iarba care-i înconjura fiinţa, lovindu-l peste obraji, peste EU, cu mesajul unei infinite bucurii de a trăi, de a simţi, de a constata... Poate că în constatarea că doar cei mai tari supravieţuiesc va găsi secretul camerei albastre ?
 Proorocul aruncă nişte vreascuri în foc murmurând vorbe care păreau un descântec. Rugăciunea se ridică asemenea unui fluture. Odată cu fumul miresmei arsă drept ofrandă, chinurile furtunii se împleteau, îndepărtate, într-o uriaşă şi inutilă dezlănţuire de furie.
 "Eu trăiesc, eu mor, eu sunt Osiris… Eu trăiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar". Inscripţia, în mijlocul flăcărilor, pe o mare lespede încinsă. Vorbele cioplite în piatră păreau a se hrăni cu incandescenţa rezultată din acel proces de consum al materiei.
 Ochii Savantului şi cei ai Proorocului se îndreptară pentru câteva clipe spre mersul Pelerinului. Întotdeauna, ultimul sosit. În graba cu care-şi întoarseră privirile înapoi, spre flacără, se putea citi dezamăgire. Ultimul sosit, Cel Însoţit, era singur şi de data asta. Paşii lui sunau la fel ca şi acum un an ori un secol...ori un mileniu...Vălul nu putea fi învins deocamdată.Timpul nici nu mai avea importanţă. Ceea ce trebuise făcut fusese făcut iar ceea ce trebuia să se mai săvârşească va fi împlinit. Aşa era Legea.
 Arma îi zăngăni, lovind piatra, când se aşeză. Sunetul rânji sinistru, ca o moarte a uneia dintre creaturile infernului. Aspru cu el însuşi, nu-şi înţelegea oboseala. Ştia că i-a uitat cauzele. Meditaţia primi în cele din urmă şi atingerea forţei lui. Pentru câteva clipe îl învălui vechea imagine-obsesie; se transforma într-o o pasăre, ori o lăcustă, apoi un stol de lăcuste, apoi... Trăi ca de fiecare dată, cu voluptate, secunda în care i se reaprindea conştiinţa de parte a unui întreg.
 Să transformi înfrângerea în victorie... chiar şi aparentă. Pentru o secundă ai răgazul de a o lua de la capăt, măcar imaginar, ca să mai crezi odată în tine. E o frumuseţe absolut perversă în constatarea asta dar e o necesitate pe care a descoperit-o la un moment dat şi pe care nu mai vroia să o uite. Înfrângerea, evidentă, era desemnată chiar şi de condiţiile nerecunoaşterii capitulării. Lupta continuă aşadar... Cu ce arme ? Absolut neconvenţionale, eventual cu arma finală, doar victoria contează în astfel de momente psihologice... Recepta imagini pentru care nu avea nume. Le lăsa să curgă în meditaţie, împărţindu-şi frământarea în trei. Primea de la ceilalţi lumi care se suprapuneau peste ale lui... Zbaterea viperei pe lama ascuţită a unei coase. Şarpele tăiat, sângele care se scurgea, milă şi oroare. Ar fi fugit înapoi la liniştea şi ecoul unei încăperi cu nuanţe albastre, de lângă stejarul acela având la rădăcină cea mai bună apă din lume, apă cu gust de ulcior, dacă nu i s-ar fi spus că e mai rău decât să asiste la moartea creaturii. Se zbate până la asfinţitul soarelui...
 Fulgerele urlau negru, disperate, rătăcite în neant. Încărcată cu o forţă cumplită, lumina focului sacru se întorcea de la limita vălului care acoperea până sub privire chipul fiecăruia. Gândacul căuta refugiu în umbra unui colţ al peretelui grotei, neluminat de flacără. Neamul lui era singurul care nu suferea încă. Discreţia existenţială necesară supravieţuirii unei astfel de specii, în condiţiile date de lanţul trofic la apariţia ei, se transformase deja într-un modus vivendi ostentativ. Neamul insectelor ar fi urlat de ruşine. Libărcile deveniseră dinozaurii care se îngrăşau cu resturile în descompunere ale unei lumi în agonie. Nici o profeţie nu anunţase asta. Pentru gândaci oricum nu avea importanţă un asemenea amănunt. Trăind în lumea puturoasă care le asigura confort, conştiinţa lor colectivă avusese revelaţia unui festin cu care-şi alimenta un libido apocaliptic. Erau peste tot. Resturile, o abundenţă sesizată cu ferocitate de specia pentru care degradarea însemna prosperitate.
 Principala meteahnă a acestei situaţii aparent favorabilă paraziţilor era inevitabila lor extincţie. Odată se va termina totul. Murind, goangele grase se transformaseră ele însele într-o masă de gunoi infect, în care se scăldau generaţiile următoare de muşuroaie hrănite cu stârvul lumii.
 Fuga gânganiei spre întunericul pervers care o ocrotea se întrerupse brusc. Asupra ei se prăbuşise pumnul Gardianului. Cel mai puternic supravieţuieşte? Una din întrebările la care ar fi vrut să răspundă. Blestemaţi să caute, fără răspunsuri pe măsura întrebărilor, cei trei se adunau în ritualul ascultării suferinţei, din timpuri pe care nu le mai numărau. Cine erau cei puternici ? Mai exista un adevăr în constatarea “Cogito ergo sum “ ? Ori, realitatea se convertise într-o pedeapsă supremă adusă trufiei pe care o putea declanşa acest fruct mental ?
 Sentimentul unei arderi intense, aproape insuportabile, întrerupse meditaţia. Fără nici un avertisment, Gardianul păşise în mijlocul rugului sacru. Drumul lui, marcat de câteva urme, mai adânci decât de obicei, dispărând treptat, direct proporţional cu apropierea de foc, observă rapid Savantul.
 Pentru prima şi ultima oară, aceleaşi gânduri trecură prin mintea celor trei. Singurul termen de graţie pentru ei –secunda în care puteau să-şi dea seama că acesta era finalul Drumului. Inscripţia, în mijlocul flăcărilor, pe o mare lespede încinsă. Vorbele cioplite în piatră păreau a se hrăni cu incandescenţa rezultată din acel proces de consum al materiei. Dintr-o dată, universul se prăbuşi.
 "Tu eşti pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintâi între cei aflaţi la Apus. Împărtăşeşte-te din puterea lui, primeşte coroana lui." O clipă cât o eternitate. Drumul către poporul apusului, în urmă. Omniprezent, doar Vălul care aştepta să-l transforme din nou într-o taină.
                                         **

 Hâţa-hâţa, scârţa-scârţa, întrebare şi răspuns. Camera albastră era vie, cel puţin părţi din ea păreau însufleţite. Prin intermediul unei bucăţi de duşumea, prichindelul punea întrebări Albastrului care se agăţase undeva acolo, în colţul din stânga, sus. Ecoul, un traducător de ocazie.
 -Copile, iarăşi te-ai rătăcit! Hai, mergem... Ce griji ne-am făcut, se auzi vocea bătrânului. Futu-i ceara măsii de treabă, mormăi el oarecum uşurat...
 Dojenit, agăţându-se de mâna protectoare a tatălui, puştiul păşea mărunt şi puţin speriat prin iarba uriaşă. Urcau pe lângă stejarul acela cu cea mai bună apă din lume, apă cu gust de ulcior. Atunci înţelesese pentru prima oară. Căutarea începuse din nou.

 http://emanuelstoicaprose.blogspot.com/

Emanuel Stoica - The Blue Room - prose -on topic TRUE and SELF KNOWLEDGE

                               The Blue Room

Selection of bilingual volume of short stories "Windows to the Unreal". English version - Ana Cociş . "Clusium" Publishing House, 2008

Should the world die, the only ones that would enjoy it would be the hyenas. It doesn’t even matter how many legs they would have in such case. In an apocalyptic world dominated by dreams, desires, useless fear, such a category develops a final instinct, the Feast. The corpse is merely an object. An object which makes the hyenas happy, as they feed on it and are hungry no more.
 The world dies every day. And every day the hyenas rejoice. For the time being, the world is also being born. The hyenas are not upset. They are interested in holding the object that can satisfy their hunger close at hand. Unless they find a corpse, they start acting without hesitation. The pray has many reasons to be sad. Among these, the fact that such hyenas don’t even remember what they swallowed the previous day. A memory effort would disturb their digestion. I just told you that their religion was the Feast. And that they fed on objects called corpses. This is what the world turns into when it dies. This is why you have to frighten the hyenas, so that they may not turn you into an object before your time and that they may not enjoy their satiety only because they have met you. This is what can happen in an apocalyptic world dominated by dreams, desires and useless fear. Hyenas are born and die. Worms or some nameless bugs eat them. Then the bugs also die. Some larger or smaller creatures, the bacteria, feed on them… The bacteria themselves die, in their turn.
A wise man said that when a man dies, a whole universe dies with him…
                                                       *

The rain was whipping the face of the silent pilgrim. The seemingly infinite darkness, the dampness of his clothes, glued to his body like hog suckers were exhausting his patience. Once again, he hadn’t been able to defeat the Veil. He had been travelling far, way beyond the worlds consciously accessible to those he was going to meet. He always knew what he had to do on his way back but…couldn’t explain how he knew it. He was stepping on the sharp rocks without feeling them anymore, unable to hear his own footsteps. Flashes of lightning were howling desperately, lost into the nothingness. They too seemed to feel cursed because no one ever watched them anymore. The eyes – almost useless accessories. The stars hadn’t been watched for whole centuries. The day – merely a legend. The world – a meaningless idea in the absence of self-consciousness. On this floor the lights were off. The three torches, still burning, were lightening each-other’s way.

All three had the same obsession. They knew that eventually they would find out what had made them follow the Road. It was the only detail they could use as a start point to imagine eternity beyond the torment of their obsessions. They had never talked about it among themselves. In fact, they had never spoken to each-other at all. They were so used to each-other that there was no need to do it. The light of the flames returned charged with a terrible force to the margin of the veil which covered everyone’s face up to their eye-balls.
 The Guardian, a warrior spectrum, whose unique concern seemed to be that of frightening everyone who had ever met The Accompanied One, was practising a gruesome reflection by gently stroking the hilt of a terrible sword, which none of the remaining recalled ever being used. His foot-prints were the only ones visible in the sand. Only his eyes could be seen, hiding a tamed force which could easily be imagined as terrible. No one wanted to know about it anymore. The Guardian had never implied that he wanted to show it. He seemed to be gazing through and beyond the creatures of this reality.
 At first, The Scholar had seen him as a hallucination. His perception had changed rather soon, though. He started to believe he was dealing with a creature who had access to multiple dimensions, but who refused communication. It was easier and relatively logical for him to accept this. What he found rather strange – the way The Guardian always managed to precede the arrival of The Accompanied One. The fact that the sand retained his foot-prints was another feature that The Scholar would analyse at times, considering only the consequences. The causes were far too insignificant at the moment. He examined only the depth of the foot-prints trying to create a theory which should enlighten his understanding. He felt closer and closer to the truth.
 The Prophet, a caviller. It seemed that nothing could ever please him. Condemned to a sort of misunderstanding… His drama, his prophecies whose meanings were always revealed too late…. Once he had seen himself drifting in a sea of words. The letters were flowing, enshrouding any logical thread, turning ideas into paper balls later thrown away into the large receptacle of the mind’s debris. The gods-given gift seemed then an existential stain on the microscopic universe of a world no more significant than an atom, when looked upon through the Creator’s infinite eye.
 Many times, in his ancient dreams, indecipherable Images would intermix. They belonged to another world. Strange moods, scented with peace, herb odours, and ant-hills watched with a new-born baby’s curiosity. Nameless objects which waited to be given a name, dialogues with a white dog, voyages into a world whose every recess was worth exploring, immense in its diversity, but undivided. In one of the sequences, a large empty room. The sound of planks creaking under the soft-shoed sole of a 2 year-old baby, an echo that had to be explored, certainly, and something that made the atmosphere seem imprinted with an obsessive Voronet blue springing from some corner, from an invisible eye, from the walls or from a stain of old paint…
 How had they all disappeared? Where were the wonders of the blue room that he had never managed to find again? He suspected that it had been real, the details seemed too unforgettable to have been just an illusion… The Prophet had tried many times to recreate the itinerary. He always arrived in an empty place, where nothing had ever been built. There was something like a dried-out lake, or its surroundings, in the area. He could only remember the grass enshrouding him, stroking his face, his EGO, sending a message of the infinite joy of living, feeling, observing… What if he could find the secret of the blue room in the idea that only the strong survive?
 The Prophet threw some wood on the fire, muttering words that sounded like a spell. The prayer rose like a butterfly. In the same time as the smoke of the offering’s scent, the distant torments of the storm mingled in a huge, futile, unchained rage.
 ‘I live, I die, I am Osyris… I live, I die, I am the barley, I don’t disappear’. The inscription on a great hot flagstone in the middle of the fire. The words carved into the stone seemed to be feeding on the incandescent offspring of that matter-consuming process.
 For a few moments, the eyes of The Scholar and those of The Prophet focused on the Pilgrim’s coming. Always the last to arrive. The hasty return of their eyes to the flame expressed their disappointment. The last to come, The Accompanied One, was alone this time, too. His foot-steps sounded as they had sounded a year, or a century,…or a millennium before… The veil could not be defeated yet. Time wasn’t even important anymore. What had had to be done, had been done and what was to be done from that moment on would be fulfilled. This was the Law.
 His sword clashed against the rock when he sat down. The sound grinned gruesomely, like the death of an infernal creature. Being harsh on himself, he couldn’t understand his exhaustion. He knew he had forgotten its causes. Eventually, the meditation received the touch of his force, too. For a few moments, the old obsession-image got hold of him, he turned into a bird, or a locust, then into a flock of locusts, then… As always, he voluptuously experienced the moment when his consciousness of being part of a whole aroused again.
 To turn defeat into victory… even apparently. For a second, there was the possibility to start fresh, if only in one’s imagination, so as to believe in oneself once again. There was an absolutely perverse beauty in this statement but it was a necessity that he had discovered once and didn’t want to forget. The obvious defeat was denoted by the very unwillingness to acknowledge the surrender. So, the fight went on… The weapons? Absolutely unconventional, maybe the final weapon, victory was all that mattered in such psychological moments… He perceived nameless images, allowing them to drift into the meditation, dividing his torment into three. In return, he received from the others worlds that overlapped his own… The torment of a viper on the edge of a scythe. The chopped snake, the blood flowing out of it, pity and horror. He would have run back to the peace and echo of a bluish room, next to that oak-tree at whose roots flew the best water in the world, with pitcher-like taste, if he hadn’t been told it was worse than to attend the death of the creature. It kept struggling until sunset.
 Flashes of lightning were howling darkly, desperately lost into the nothingness. Charged with a terrible force, the light of the holy fire was returning to the margin of the veil which covered their faces up to the eye-balls. The bug was looking for shelter in a shadowy recess of the cave wall, away from the flame light. His kind was the only one who wasn’t yet suffering. The discretion required by the survival of the species, under the circumstances created by the trophic chain since its birth, had already turned into a conspicuous modus vivendi. The insect-kind would have screamed in shame. The cockroaches had turned into dinosaurs feeding on the decaying remains of a world in agony. No prophecy had ever announced it. To the cockroaches, it made no difference anyway. Living in that putrid, comfort-providing world, their collective consciousness had had the revelation of a feast which nourished its apocalyptic libido. They were everywhere. The remains, a plentifulness ferociously grasped by this species, for which decay was prosperity. The main flaw of this seemingly pest-favouring situation was their inevitable extinction. One day everything would come to an end. By dying, the fat cockroaches themselves had become a mass of putrid waste, swallowing the next generations of ant-hills fed with the world’s remains.
 The cockroach’s running towards the perverse, shielding darkness stopped abruptly. The fist of the Guardian had crushed it.
 Is it the strongest who survive? One of the questions he would have liked to find an answer to. Condemned to search without ever finding answers to match the questions, the three had been meeting for the pain-sharing ritual since long forgotten times. Who were the strong? Was there still truth in the statement ‘Cogito ergo sum’? Or was it that the reality had become a supreme punishment for the pride that this mental offspring could unleash?
 The feeling of an intense, almost unbearable combustion interrupted the meditation. Without warning, the Guardian had stepped in the middle of the sacred fire. The footprints that marked his way were deeper than usual; the closer they got to the fire, the faster they vanished, The Scholar noticed quickly.
 For the first and the last time, the same thoughts crossed the mind of the three. Their only grace – the moment when they would realize that this was the end of the Road. The writing, in the middle of the flames, on a large glowing flagstone. The words carved into the stone seemed to feed on the glow springing from that matter-consuming process. All of a sudden, the universe crumbled within itself. “You are on the throne of Osyris, as a representative of The First amongst those in the West. Partake of his power, receive his crown.”
 A moment as infinite as eternity. The road towards the people of the West, behind them. Omnipresent – only the Veil waiting to transform it into a mystery again.
                                            *
 See-saw, screech-scratch, question and answer. The blue room was alive, at least parts of it seemed animated. Through a piece of the floor, the little man was questioning the Blue, which had got attached somewhere to the top left corner. The echo, an occasional translator. “Child, you’ve got lost again! Let’s go... We’ve been so worried”, the old man’s voice said. “Damn this business”, he muttered, somewhat relieved…
 Scolded, clinging to the protective hand of the father, the kid was trotting a little frightened through the huge grass. They were climbing past the oak tree with the best water in the world, tasting like pitcher. It was at that moment that he understood for the first time. The search had started again.

 http://emanuelstoicaprose.blogspot.com/

Otilia Tarlapan - MOMENTS

TRECUT(PAST)

ZBOR SI CAUTARE (FLIGHT AND  SEARCH)

                                               FRENEZIE (FRENZY)

MAIA MARTIN - ON TOPIC "URBAN LANDSCAPE"

                                 Site:  http://maiamartin.weebly.com/

Emanuel Stoica- photo on topic "Urban landscape"

IOAN HĂDĂRIG-Recunoaştere internaţională a Aiudului, ca "Oraş al artelor"

Recunoaştere internaţională a Aiudului, ca "Oraş al artelor"

În perioada 1 aprilie -1 mai 2010, la Vichy (Franţa) a avut loc cel de-al 54-lea Salon al Artei Bourbonnaise, coordonat de celebrul pictor şi grafician Jean Pierre D'Agostino. Fundaţia "Inter-Art" din Aiud a fost invitată specială la acest salon, la al cărui vernisaj au fost prezente peste 350 de persoane, în mare majoritate iubitori, cunoscători şi autorităţi în domeniu. Lucrările cu care s-a prezentat fundaţia aiudeană au purtat semnăturile următorilor artişti: Angela Tomaselli (Bucureşti), Georgiana Cosma (Bucureşti), Matei Enric (Bucureşti), Andor Komives (Cluj Napoca), Maria Cristina Oneţ (Hunedoara), Ioana Maier (Alba Iulia) şi ale aiudenilor Ştefan Balog, Rodica Pungea, Andrei Bako, Mihaela Bako, Victor Ioan Cacoveanu, Natalia Bardi, Ioan Rusu, Sandor Albert şi Alexandru Iuga. Pentru participarea la salonul de artă plastică franceză, precum şi pentru proiectele culturale şi artistice iniţiate anul trecut, în cadrul unei vizite în Franţa, de către directorul artistic al fundaţiei, poetul Ioan Hădărig, Primăria Vichy, prin edilul şef Claude Malhuret, a hotărât atribuirea medaliei culturale a municipalităţii din Vichy, "Allier France", Fundaţiei "Inter Art". Medalia a fost înmânată preşedintelui fundaţiei, artistul plastic Ştefan Balog, chiar la Aiud, de către Francois Barlet, reprezentantul Asociaţiei Cusset-Aiud Echanges, cu prilejul Festivalului internaţional de film de foarte scurt metraj "Tres courts"... (Ion Hantulescu, Unirea)

IOAN HĂDĂRIG-La France vue par les yeux d’ un poete / Franta vazuta prin ochii unui poet, 2009

La France vue par les yeux d’ un poete / Franta vazuta prin ochii unui poet, 2009
Itineraires Francais: Cusset, Vichy, Moulins, Paris…

DANIELA STĂNOIU-PHOTO ON TOPIC "URBAN LANSCAPE"

"Urban landscape"-The seventh topic for ACTIV PERSPECTIVE XXI PROJECT, available in July 2010

Dear participants on ACTIV PERSPECTIVE XXI PROJECT,

The seventh topic for ACTIV PERSPECTIVE XXI PROJECT, available in July 2010 is "Urban landscape" suggested by the artist Maia Martin .

Topic "Urban landscape" remains open until the end of July 2010 , while which are expected to post on the site all the creators approaches, on E.mail address already announced: activ.spirit@yahoo.com.

For those who are already enrolled in ACTIVE PERSPECTIVE XXI NETWORK, you can continue posting material created directly in the network.{ http://activperspectivexxi.ning.com/}

We are open for solutions to access and post material in other forms, if they are applicable. The basic idea is that they can be accessed on the dedicated project web spaces.Other topics will be announced soon.

We recall that for any clarifications and further details, do not hesitate to contact the same e mail address: activ.spirit@yahoo.com.

Each participant can invite new participants worldwide.They would be welcome.

Also, will ask each of you if you want, to suggest topics for the coming months.

Best thoughts,

"ACTIV PERSPECTIVE XXI" team,

Emanuel Stoica - project coordinator