Câteodată mă doare umorul şi mă cuprinde dorul de tristeţe. Fac feţe-feţe şi-mi adresez o sudalma plângând lacrimi în palmă pătată de "simpatică" cerneală desenând pe traseul existenţei amară viaţă globală. Mă trec fiori, ca nişte nori plumburii şi târzii vărsând ploaie grea peste lume rea, otrăvită de venin. Dau clandestin telefon în sine şi-mi întreb sufletul, cugetul, de ce omul a uitat de bine, de ce îşi bate joc de omenie, de ce adună cu lăcomie de lăcustă bancnote pătate de drame ascunse sub fustă scoţiană. Cerească mană, sufletul mă dojeneşte, îmi spune că smoala dospeşte când speranţa se frânge, când umorul de milă îşi plânge. Şi închide, nu înainte de a surâde fierbinţi raze de lumină plină de Dumnezeire. Îmi revin în fire şi mă simt fericit ca un mire părăsit de mireasă scundă şi grasă, cu picioare de copac trăsnit de vreme rea şi privire aşijderea. Râd ca un colac de salvare sfidând furtună pe mare, ca un buzunar găurit, plictisit de portofel fără folos. Bucuros, introduc degetul arătător în călimară de vară şi aştern, cu tentativă de umor, pe o coală de hârtie, cică veselie:
"E criză, simt o briză mondială de sus tocmai în jos, că aşa-i cu folos pentru indivizi călare pe os, dar mă doare eminamente-n dos. Am jeb inutil şi ciorapi rupţi în călcâi, dar merg pe stradă cu pieptul scos şi fălos că-n grădiniţă am luat la purtare premiul întâi. Mă ceartă foamea că-i sunt dator: "Mănânci cam des şi poţi deloc. Nu mai prăji cartofi, că-i dor, mai bine pune-ţi pofta pe foc." Foamea e şoadă, are moacă de budigăi uitate pe sfoară, în ogradă, de muiere aerisită sub fustă de vânt cu mâna la nas, din pricină de frecare vetustă. N-am chef de ceartă, zic pas. O iau de toartă şi-i spun amical că nu se mai repetă, că m-a dat în gât o "trompetă" invidioasă că am mâncat trei cartofi mari şi laţi, dintre care doi pe jumătate stricaţi. Urâtă ca intestinul gros când omul e constipat, foamea m-a făcut de rahat, mi-a spus cu pizmă că am moacă de clismă. Am privit-o cu "drag", i-am zis că-i frumoasă ca un beteag internat în spital judeţean, fără un ban şi pijamale roz şifonat, de împrumut, în dungi tulburi de deţinut ce a furat un sac de mohor uitat de-un ţăran în decor. "Îmi vine să mor !", a urlat foamea cu ciudă şi a intrat zăludă într-o latrină să-i bage de vină că pute. "Du-te, arză-te-ar focul, acolo unde şi-i locul, pe jos în canal să te simţi în largul tău pestilenţial !", i-am urat cu sinceritate, că-i mai bună decât toate.
E criză şi furtuna e aproape băgată în priză, se simt nori grei de cenuşă. Tulai tuşă ! A început cu gripa aviară, s-o dea, bag seama, zburătoarele-n bară. A venit apoi gripa porcină cu vaccinuri extrase din tină, să aibă omul devreme hodină. Minciuna domină, îmbracă diabolic haine cuminţi, vorbeşte suav de minţi luminate ce vor dreptate, luptă pentru umanitate, pentru armonie şi pace, dar în realitate mitraliază rapace mulţimea ce zace şi tace. Vai, ce-am făcut ?, am căzut iar în fântâna cu lacrimi de ploaie ridicată banal într-o poiană verde artificial, pigmentată cu căcăreze de oaie. Nu mai dau nici un telefon, nu mai am ton. Îmi iau umorul în valiză, dau cu amarul şi parul în criză şi vreau să plec pribeag prin lume fără nume. Să caut un loc deloc poluat, populat de români ce mâncă slana din brişcă şi cu drag muierile-şi pişcă pe-nserat, când vine vremea de ţucat. Îmi zic că pe drum până acolo o să fluier solo, o să intru în vorbă cu trecătorii, o să încerc să le alung de pe frunte norii, să le spun că răbdare şi tutun nu-i un lucru bun. Că trebuie să pună degetul pe rană, să facă ticăloşii ce conduc lumea să-i bage în seamă, să spună în cor că nepoţii şi strănepoţii strănepoţilor trebuie să aibă viitor.
Sună telefonul fix. Mă doare-n pix că n-am ton, şi-l ridic, ca tot omul. E vocea curată din mine, mă salută cu vorbe de bine şi-mi zice: "Băi, amice, te simt prea puţin ferice. Ca să-ţi treacă, îţi spun o vorbă-două, deloc de şagă, cu tâlc şi rost, pe care o să le înţelegi, că nu eşti chiar prost. Ascultă: o femeie mută şi slută, era de toată lumea izgonită. Derbedeii aruncau în ea cu pietre, vorbe urâte şi câte şi mai câte, dar ea mereu le zâmbea. Într-o zi, pe când femeia rănile şi le pansa, cel mai mare din sat, intrigat că nu plânge când sânge din durere îi curge, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o: "Măi fato, eşti mută şi slută, de toţi oropsită. Explică-mi cum poţi să zâmbeşti când eşti bătaie de joc pentru toţi ?"
Zâmbindu-i cu drag, muierea a scos din desag un creion, o hârtie mototolită şi a scris grăbită următorul mesaj: "Curaj ! Viaţa e frumoasă oricât ar fi de urâtă. Sunt mută, dar vorbesc permanent cu Dumnezeu şi sunt fericită. Prietene ce îmi vorbeşti, tu eşti ?".
Vasile Pop
