LUCIAN BUTA
Ta chanson
Quand tu étais petite tu aimais les pluies
(oui les pluies euh les pluies oh les pluies)
l’eau se prélassait sur la vitre
et derrière toi c’était ta chambre
ton thé tes photos, oui
et à peine finalement
là où personne ne s’attendait plus
à peine finalement
c’était ta mère.
Cântecul tău
Când erai mică iubeai ploile
(da ploile vai ploile oh ploile)
apa se prelingea pe geam
şi în spatele geamului erai tu
iar în spatele tău camera ta
ceaiul tău pozele tale, da
şi abia la sfârşit
unde nu se mai aştepta nimeni
abia la sfârşit
mama ta.
je serai derrière les créneaux
je serai derrière les créneaux
et ce sera l’automne
tes seins
abandonneront leur contour
pierre à pierre
en démolissant mon mur
pierre à pierre ou peut-être
j’apprendrai
l’inutilité du poème
sur tes lèvres.
voi fi în spatele crenelurilor
voi fi în spatele crenelurilor
şi va fi toamnă
sânii tăi
îşi vor abandona conturul
piatră cu piatră dărâmându-şi zidul
piatră cu piatră sau poate
zădărnicia poemului
o voi deprinde
de pe buzele tale.
Starless
á la memoire de N. Kömives
bord à bord
la mer lèche
le corps d’illusions du rivage
deux animaux découvrent aujourdu’hui
la caresse
entre deux limites
la solitude
traîne ses pas affectés
et à la fin les mots
comme si
le bonheur a vraiment existé
dans leur amour
deux limites
ont assez inventé l’horizon
et le brouillard l’a assez renfermé
sous mes paupières j’ai dit
assez, mujer
celle-ci c’est la nuit ironique
starless.
Starless
în amintirea lui N. Kömives
margine lângă margine
marea linge
trupul de iluzii al ţărmului
două animale descoperă azi
mângâierea
între două margini
singurătatea
îşi poartă paşii afectaţi
şi la urmă cuvintele ca şi cum
fericirea a existat într-adevăr
în dragostea lor
două margini
au inventat destul orizontul
şi ceaţa destul l-a închis destul
sub pleoapele mele am zis
destul, mujer
aceasta e noaptea ironică-
starless
Simple
Celui-ci c’est l’homme qui s’en va
ceux-ci sont ses souvenirs
celui-ci c’est le matin blanc où
il endosse ses rêves
et il fait le pas
celle-ci c’est une femme un éclat
de miroir
et de nouveau le chemin
celles-ci
ce sont le brasier et la pluie
postulant le sens de la cendre
celui-ci c’est l’homme
le midi et les marches
qu’il monte en écrasant
la gorge de cette clepsydre
c’est la mort
Simplu
acesta e omul care pleacă
acestea sunt amintirile lui
aceasta e dimineaţa albă în care
îşi ia visele în cârcă
şi păşeşte
aceasta e o femeie un ciob
de oglindă
şi iarăşi drumul
acesta
sunt jarul şi ploaia
postulând sensul cenuşii
acesta e omul
amiaza şi treptele
pe care le urcă strivind
gâtul clepsidrei aceasta
e moartea.
Alors, lui
le silence
léchait
la lame du couteau
alors, lui
il arracha un oiseau
dans le ciel
et lui brisa les ailes.
vole lui cria-t-il
ensuite il écrivit
ces vers-là.
atunci el
tăcerea
lingea
lama cuţitului.
atunci el
a smuls o pasăre
de pe cer
şi i-a frânt aripile.
zboară i-a strigat
apoi
a scris
versurile acestea.
