Camera Albastră
Selectie din volumul de proză scurtă "Ferestre pentru irealitate"-Editura Clusium 2008. Versiunea in engleză-Ana Cociş
Dacă lumea ar muri, singurele care s-ar bucura ar fi hienele. Nici nu contează câte picioare ar avea ele într-o astfel de situaţie. O asemenea categorie dezvoltă, în condiţii specifice unei lumi dominată de vise, dorinţe, spaime inutile şi de proporţii apocaliptice, un instinct final, Festinul.
Cadavrul este un simplu obiect. Un obiect care bucură hienele pentru că ele îl mănâncă şi nu le mai e foame.
Lumea moare în fiecare zi. Şi hienele se bucură zilnic. Deocamdată, lumea se mai şi naşte. Hienele nu se supără. Le interesează să aibă la îndemână obiectul care le potoleşte foamea. Dacă nu găsesc un cadavru trec la fapte fără ezitare. Prada are parte de multiple motive de tristeţe. Printre ele, faptul că hienele de acest fel nici măcar nu-şi mai amintesc ce au înghiţit ieri. Un efort de memorie le-ar deranja digestia. Doar îţi spuneam că religia lor este Festinul. Şi se hrănesc cu nişte obiecte cărora li se spune cadavre. În aşa ceva se transformă lumea atunci când moare. Iată de ce trebuie să fii înspăimântător pentru hiene, pentru ca ele să nu te poată transforma în obiect înainte de vreme şi să nu se bucure că nu le e foame doar fiindcă te-au întâlnit. Asta se poate întâmpla în condiţii specifice unei lumi dominată de vise, dorinţe, spaime inutile şi de proporţii apocaliptice. Hienele se nasc şi mor. Le mănâncă viermii, ori cine ştie ce gândaci. Şi gândacii mor. Se hrănesc cu ei fiinţe mai mari ori mai mici, bacterii... Bacteriile, la rândul lor, au un sfârşit.
Un înţelept spunea că atunci când moare un om moare un univers...
*
Ploaia biciuia faţa pelerinului tăcerii. Întunericul care părea etern, umezeala veşmintelor lipite de corp ca nişte ventuze, îi secătuiau răbdarea. Nici acum nu reuşise să învingă Vălul. Călătorise departe, dincolo de lumile accesibile conştient oricăruia dintre cei cu care urma să se întâlnească. Ştia întotdeauna ce are de făcut la întoarcere dar... nu putea să explice cum se întâmplă asta. Călca pe colţurile de piatră fără să le mai simtă. Nu putea să-şi audă paşii. Fulgerele urlau disperate, rătăcite în neant. Şi ele parcă se simţeau blestemate că nu le mai vede nimeni. Ochii, nişte accesorii aproape inutile. Stelele nu mai fuseseră privite de veacuri întregi. Ziua, o legendă. Lumea, idee fără sens coerent în lipsa conştiinţei de sine. La acest etaj, lumina stinsă. Cele trei torţe, arzând încă, îşi luminau reciproc calea.
Toţi trei aveau aceeaşi obsesie. Ştiau că într-un târziu vor afla ce i-a făcut să parcurgă Drumul. Era singurul amănunt pe care îl aveau ca reper pentru ceea ce-şi imaginau că înseamnă eternitatea de dincolo de chinul pentru obsesiile fiecăruia dintre ei. Nu-şi vorbiseră niciodată despre asta. De fapt, nici nu-şi vorbiseră vreodată. Erau atât de obişnuiţi unii cu ceilalţi încât această nevoie le lipsea. Lumina flăcărilor se întorcea încărcată cu o forţă cumplită, de la limita vălului care acoperea până sub privire chipul fiecăruia.
Gardianul, un spectru războinic, a cărui unică preocupare părea a fi să înspăimânte pe cei ce-l întâlniseră vreodată pe Cel Însoţit, exersa un reflex macabru. Mângâia cu un soi de tandreţe mânerul unui paloş îngrozitor despre care nici unul dintre cei rămaşi nu-şi amintea să fi fost folosit vreodată. Urmele lui erau singurele vizibile în nisip. Îi mai puteau fi văzuţi doar ochii, stăvilind o forţă despre care se putea uşor bănui că e teribilă. Nimeni nu mai dorea să o cunoască. Gardianul nu dăduse niciodată semne că ar vrea să o arate. Parcă privea prin şi peste fiinţele acestei realităţi.
În primul moment, Savantul îl văzu ca pe o halucinaţie. Părerea i se schimbă destul de repede. Se gândi că are de a face cu o fiinţă căreia îi erau accesibile mai multe dimensiuni dar care refuza comunicarea. Era mai simplu şi oarecum logic pentru el să accepte asta. Ceea ce i se părea destul de ciudat - felul în care, mereu, Gardianul reuşea să preceadă sosirea Celui Însoţit. Faptul că nisipul păstra urmele lui, altă însuşire pe care Savantul o analiza uneori, dar numai gândindu-se la efecte. Cauzele - prea puţin importante acum. Studia doar adâncimea paşilor, elaborând o teorie care să-i lumineze înţelegerea. Simţea că e tot mai aproape de adevăr.
Proorocul, un cârcotaş. Parcă nu-l mulţumea nimic, niciodată. Condamnat la un soi de lipsă de înţelegere... Drama lui, proorociile cu semnificaţii întotdeauna desluşite prea târziu. Odată s-a văzut plutind într-o mare de cuvinte. Literele curgeau învăluind tot ceea ce putea să însemne fir logic, transformând ideile în cocoloaşe de hârtie aruncate mai apoi în marele recipient cu rebuturi ale gândirii. Darul zeilor îi părea atunci o pată existenţială în universul microscopic al unei lumi care nici nu contează mai mult decât un atom, privită fiind din perspectiva infinită a Creatorului. De multe ori, în visele lui vechi se înlănţuiau imagini care cu greu mai puteau fi descifrate. Aparţineau unei alte lumi. Trăiri ciudate, cu arome de tihnă, mirosuri de iarbă şi muşuroaie de furnici privite cu o curiozitate de nou născut. Obiecte nenumite cărora li se putea da un nume, dialoguri cu un câine alb, călătorii într-o lume demnă de explorat la fiecare pas, imensă în diversitatea ei dar unitară. Într-una dintre secvenţe, o uriaşă cameră goală. Sunetul scândurii care scârţâia sub talpa piciorului încălţat cu botoşeii unui copil de doi ani, un ecou care trebuia explorat, desigur, şi ceva care dădea impresia că atmosfera era imprimată cu un albastru obsesiv, de Voroneţ, izvorând de undeva dintr-un colţ, dintr-o privire nevăzută, din pereţi, ori dintr-o urmă de vopsea veche...
Cum au dispărut toate? Unde sunt minunăţiile camerei albastre pe care nu a mai găsit-o niciodată? Bănuia că ea a fost reală, detaliile i se păreau prea greu de uitat ca să fi fost doar o închipuire... Încercase de nenumărate ori să refacă traseul parcurs. De fiecare dată ajungea într-un loc unde nu era nimic. Acolo nici nu existase vreodată ceva construit. Zona avea ceva care ar fi adus cu un iaz dezafectat ori cu vecinătatea lui. Îşi mai amintea doar iarba care-i înconjura fiinţa, lovindu-l peste obraji, peste EU, cu mesajul unei infinite bucurii de a trăi, de a simţi, de a constata... Poate că în constatarea că doar cei mai tari supravieţuiesc va găsi secretul camerei albastre ?
Proorocul aruncă nişte vreascuri în foc murmurând vorbe care păreau un descântec. Rugăciunea se ridică asemenea unui fluture. Odată cu fumul miresmei arsă drept ofrandă, chinurile furtunii se împleteau, îndepărtate, într-o uriaşă şi inutilă dezlănţuire de furie.
"Eu trăiesc, eu mor, eu sunt Osiris… Eu trăiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar". Inscripţia, în mijlocul flăcărilor, pe o mare lespede încinsă. Vorbele cioplite în piatră păreau a se hrăni cu incandescenţa rezultată din acel proces de consum al materiei.
Ochii Savantului şi cei ai Proorocului se îndreptară pentru câteva clipe spre mersul Pelerinului. Întotdeauna, ultimul sosit. În graba cu care-şi întoarseră privirile înapoi, spre flacără, se putea citi dezamăgire. Ultimul sosit, Cel Însoţit, era singur şi de data asta. Paşii lui sunau la fel ca şi acum un an ori un secol...ori un mileniu...Vălul nu putea fi învins deocamdată.Timpul nici nu mai avea importanţă. Ceea ce trebuise făcut fusese făcut iar ceea ce trebuia să se mai săvârşească va fi împlinit. Aşa era Legea.
Arma îi zăngăni, lovind piatra, când se aşeză. Sunetul rânji sinistru, ca o moarte a uneia dintre creaturile infernului. Aspru cu el însuşi, nu-şi înţelegea oboseala. Ştia că i-a uitat cauzele. Meditaţia primi în cele din urmă şi atingerea forţei lui. Pentru câteva clipe îl învălui vechea imagine-obsesie; se transforma într-o o pasăre, ori o lăcustă, apoi un stol de lăcuste, apoi... Trăi ca de fiecare dată, cu voluptate, secunda în care i se reaprindea conştiinţa de parte a unui întreg.
Să transformi înfrângerea în victorie... chiar şi aparentă. Pentru o secundă ai răgazul de a o lua de la capăt, măcar imaginar, ca să mai crezi odată în tine. E o frumuseţe absolut perversă în constatarea asta dar e o necesitate pe care a descoperit-o la un moment dat şi pe care nu mai vroia să o uite. Înfrângerea, evidentă, era desemnată chiar şi de condiţiile nerecunoaşterii capitulării. Lupta continuă aşadar... Cu ce arme ? Absolut neconvenţionale, eventual cu arma finală, doar victoria contează în astfel de momente psihologice... Recepta imagini pentru care nu avea nume. Le lăsa să curgă în meditaţie, împărţindu-şi frământarea în trei. Primea de la ceilalţi lumi care se suprapuneau peste ale lui... Zbaterea viperei pe lama ascuţită a unei coase. Şarpele tăiat, sângele care se scurgea, milă şi oroare. Ar fi fugit înapoi la liniştea şi ecoul unei încăperi cu nuanţe albastre, de lângă stejarul acela având la rădăcină cea mai bună apă din lume, apă cu gust de ulcior, dacă nu i s-ar fi spus că e mai rău decât să asiste la moartea creaturii. Se zbate până la asfinţitul soarelui...
Fulgerele urlau negru, disperate, rătăcite în neant. Încărcată cu o forţă cumplită, lumina focului sacru se întorcea de la limita vălului care acoperea până sub privire chipul fiecăruia. Gândacul căuta refugiu în umbra unui colţ al peretelui grotei, neluminat de flacără. Neamul lui era singurul care nu suferea încă. Discreţia existenţială necesară supravieţuirii unei astfel de specii, în condiţiile date de lanţul trofic la apariţia ei, se transformase deja într-un modus vivendi ostentativ. Neamul insectelor ar fi urlat de ruşine. Libărcile deveniseră dinozaurii care se îngrăşau cu resturile în descompunere ale unei lumi în agonie. Nici o profeţie nu anunţase asta. Pentru gândaci oricum nu avea importanţă un asemenea amănunt. Trăind în lumea puturoasă care le asigura confort, conştiinţa lor colectivă avusese revelaţia unui festin cu care-şi alimenta un libido apocaliptic. Erau peste tot. Resturile, o abundenţă sesizată cu ferocitate de specia pentru care degradarea însemna prosperitate.
Principala meteahnă a acestei situaţii aparent favorabilă paraziţilor era inevitabila lor extincţie. Odată se va termina totul. Murind, goangele grase se transformaseră ele însele într-o masă de gunoi infect, în care se scăldau generaţiile următoare de muşuroaie hrănite cu stârvul lumii.
Fuga gânganiei spre întunericul pervers care o ocrotea se întrerupse brusc. Asupra ei se prăbuşise pumnul Gardianului. Cel mai puternic supravieţuieşte? Una din întrebările la care ar fi vrut să răspundă. Blestemaţi să caute, fără răspunsuri pe măsura întrebărilor, cei trei se adunau în ritualul ascultării suferinţei, din timpuri pe care nu le mai numărau. Cine erau cei puternici ? Mai exista un adevăr în constatarea “Cogito ergo sum “ ? Ori, realitatea se convertise într-o pedeapsă supremă adusă trufiei pe care o putea declanşa acest fruct mental ?
Sentimentul unei arderi intense, aproape insuportabile, întrerupse meditaţia. Fără nici un avertisment, Gardianul păşise în mijlocul rugului sacru. Drumul lui, marcat de câteva urme, mai adânci decât de obicei, dispărând treptat, direct proporţional cu apropierea de foc, observă rapid Savantul.
Pentru prima şi ultima oară, aceleaşi gânduri trecură prin mintea celor trei. Singurul termen de graţie pentru ei –secunda în care puteau să-şi dea seama că acesta era finalul Drumului. Inscripţia, în mijlocul flăcărilor, pe o mare lespede încinsă. Vorbele cioplite în piatră păreau a se hrăni cu incandescenţa rezultată din acel proces de consum al materiei. Dintr-o dată, universul se prăbuşi.
"Tu eşti pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintâi între cei aflaţi la Apus. Împărtăşeşte-te din puterea lui, primeşte coroana lui." O clipă cât o eternitate. Drumul către poporul apusului, în urmă. Omniprezent, doar Vălul care aştepta să-l transforme din nou într-o taină.
**
Hâţa-hâţa, scârţa-scârţa, întrebare şi răspuns. Camera albastră era vie, cel puţin părţi din ea păreau însufleţite. Prin intermediul unei bucăţi de duşumea, prichindelul punea întrebări Albastrului care se agăţase undeva acolo, în colţul din stânga, sus. Ecoul, un traducător de ocazie.
-Copile, iarăşi te-ai rătăcit! Hai, mergem... Ce griji ne-am făcut, se auzi vocea bătrânului. Futu-i ceara măsii de treabă, mormăi el oarecum uşurat...
Dojenit, agăţându-se de mâna protectoare a tatălui, puştiul păşea mărunt şi puţin speriat prin iarba uriaşă. Urcau pe lângă stejarul acela cu cea mai bună apă din lume, apă cu gust de ulcior. Atunci înţelesese pentru prima oară. Căutarea începuse din nou.
http://emanuelstoicaprose.blogspot.com/
