VASILE POP-Dialog despre normalitate

A - Am convingerea că normalitate înseamnă mulţumire sufletească, linişte, calm, exigenţă cu tine însuţi, echilibru.



N. - Lasă-mă pretine în pace! Eu nu te-am întrebat de normalitate ca să-mi vorbeşti de aspecte non-profit, de balanţă în creier şi mulţumire autohtonă. Ce zici tu e valabil pentru rataţi. Tu dă-mi o sugestie care să-mi folosească. Ţi-am zis că am o belea cu nişte şmecheri pe care i-am tras pe sfoară şi vreau să-i conving că nici vorbă, că eu sunt cumsecade şi le vreau binele. Mai m-ai scos din necaz, fă-o şi acum, te rog, ca să-mi găsesc normalitatea.

A. - Toţi suntem cumsecade. Grăim sonor că musai să stârpim răul de la rădăcină. Ne batem cu personalitatea în piept, împungem cu degetul arătător vinovăţia, ne solidarizăm glasurile întru combaterea corupţiei, că nu ne doare gura. Vocalizele au diverse tonalităţi, în funcţie de stomac. Şi ni se pare normal.

N. – Amice, nu mă năcăji. Nu mă lua cu d-astea că mi se ofileşte floarea nazală şi-mi pun şmecherii ghiocei în nări. Băi frate ! Tu n-ai înţeles şi n-ai vrut să înţelegi niciodată că viaţa-i o junglă în care dictează cel mai tare. Ai bani, eşti sătul şi dictezi, n-ai, execuţi şi mori de foame.

A. - Foamea e blestemul intestinului gros la adresa creierului. Loveşte dur în logică, precum bâta de baseball în minge. Flămândul nu mai visează decât cârnaţ. Şi, când îşi prinde visul în mână, îl înfulecă aproape pe nemestecate, până se simte rotund la capitolul geometrie în spaţiul din zona buricului. Mai apoi, ia o gură de lichid şi pleoscăie sătul. Pentru scurt timp, însă, căci frigiderul e scos din priză. Intră în panică şi iar visează cârnaţ până la o nouă bucurie. Frica de frigider gol nu-l părăseşte nici când îl are plin. Aşa a fost obişnuit, nu are cum să se schimbe. Creierul e dependent de stomac, trimite impulsuri vag pozitive doar când farfuria e plină. Ignorant până în măduva ciolanului fiert pe sobă, nu se mai arată interesat de altceva decât de scaun satisfăcător şi hârtie igienică...

N. – Tu vorbeşti de tâmpiţi. Când m-ai văzut pe mine să am frigiderul gol şi să n-am hârtie-n budă ?! Ştii că am fost întotdeauna boier, cu de toate bacnotele pentru toate frunţile ! Ştii, cum dracu să nu ştii !, că ne cunoaştem din liceu, doar m-ai ajutat să-l termin. D-asta îmi eşti drag, că mi-ai fost prieten la greu, dar acum începe să-mi fie milă de tine. Ai rămas şobolan de bibliotecă, palid şi cu buzunarele goale, iar eu, corigentul de atunci, te vând şi te cumpăr.

A. – Vinzi şi cumperi oameni ca tine...

N. – De ce mă jigneşti ?! Nu ca mine, ca alţii. Şi de ăştia sunt mulţi, vorba lu’ nu ştiu care străbun, câtă frunză, câtă iarbă !

A. – Atunci ce nevoie mai ai de mine, de ce mai stai de vorbă cu şobolanul din bibliotecă ?

N. – Mă scoţi din sărite ! De fiecare dată când stau de vorbă cu tine, mă simt vinovat, fir-ar să fie ! Liniştea ta, calmul tău, mă dor, dar în acelaşi timp mă fac să mă simt mai bine. Hai, te rog, ajută-mă !

A. – Tâmpiţii de care vorbeai sunt neîndestulaţi. Tu eşti omul cu burtă, „superior” celui cu stomacul neîndestulat. Ai mereu frigiderul plin, dar ai trăit şi tu frigidere goale şi nu vrei să le mai trăieşti veci pururea. Fericirea ta cea mai mare se manifestă atunci când te mângâi mulţumit pe burtă în compania neîndestulaţilor, iar nevestele inferiorilor neîndestulaţi te compară cu Adonis. Promiţi neîndestulaţilor cârnaţ gros, să le fie într-un ceas bun, care va fi să le fie foarte apropiat, dar niciodată prezent. Dai din gură, iei cu amândouă mâinile. Eşti scump la faptă, ieftin în fotografie. Mai pe şleau vorbind, eşti imaginea de succes a neîndestulaţilor, în ochii cărora reprezinţi normalitatea.

N. – Te-am priceput. Cu greu, dar te-am priceput. Zici că eu sunt mai breaz decât alţii. Aşa-i, dar peste mine sunt alţii mai breji. Zici de mine că sunt omul cu burtă. Oi fi, că prea o zici cu foc, dar ăştia au burtă mai mare decât mine şi, pe deasupra, au şi guşă. Şi încă ce guşă, mânca-le-aş ficaţii ! Ăştia-s şmecherii de care vorbeam. Aş vrea să fiu şi eu ca ei, dar mai trebuie să fac burtă. Până acolo, însă, te întreb iar: ce mă fac, cum scap de şmecherii ăştia ?

A. – Ziceai că i-ai tras pe sfoară.

N. Da.

A. Ia sfoara şi spânzuraţi-vă năravurile în văzul tuturor.

N. – Am crezut că îmi eşti prieten, dar nu eşti decât un amărât invidios pe mine că pot descurca ! Pleonasmule ! Ţi-i ciudă că n-ai capră şi că capra mea se îmburdă peste gardul tău să-ţi mănânce iarba din curte. Eşti un ticălos, un boschetar, un golan, un sărăntoc, un terchea-berchea, un pârlit ! Mi-i scârbă de tine. Te dai inteligent, dar nu eşti decât un păduche !

A. – Să fii sănătos !



Bănuială: în viaţa laică omul a încercat mereu să împace în sine binele cu răul. Când a reuşit, a dat de A şi de normalitatea definită în dicţionare. Când n-a reuşit, a dat doar de N...

Vasile Pop