PROGRAMA SLUJBELOR RELIGIOASE LA BISERICA DIN FLEMINGSBERG , Mai-iulie 2017
-
*Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord*
[image: AMD]*Parohia Ortodoxă Română Adormirea Maicii Domnului*
*PROGRAMA SLUJBELOR RELIGIOASE LA BISE...
Saturday, February 13, 2010
IOAN HĂDĂRIG - Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 13)
NICOLAE KÖMIVES
Autoportrait de jour
une pluie
nous unit
sans racines
fruits à l’ombre
dans le collier de pierres.
***
les mots
restés dons la rouille de la pluie
du bras
jusqu’au front
la terre moud les calendriers
du jour.
Autoportret de ziuă
O ploaie
ne uneşte
fără rădăcini
fructe cu umbră
în şiragul pietrelor.
***
cuvintele
rămase-n rugina ploii
de la braţ
la frunte
pământul macină calendare
de ziuă.
***
mourir une seule
fois
le toit du monde et les gouttes de pluie
gardant le tronc abattu - la pitié
comme dans un sommeil je conquerrai
dans la chair tordue la syllabe
jusqu’à la mort
soldat de l’hiver
enfant sous la terre.
***
mer
infini miroir du pain
matinée de l’herbe
muette sans parole.
***
să murim o singură
dată
acoperişul lumii şi stropi de ploaie
ocrotind trunchiul retezat - mila
ca într-un somn voi mai cuceri
în carnea strâmbă silabă până la
moarte
soldat al iernii
copil sub pământ.
***
mare
nesfârşită oglindă a pâinii
dimineaţă a ierbii
lipsită de grai.
***
soif
restée aux arbres
les os des fauves
ombragent au matin
l’aile
aux ailes.
***
au milieu de la mer
reposant ta joue
plaine sans neige
pour revenir
au jugement
pour un instant.
***
sete
rămasă arborilor
oasele fiarelor
umbresc în ziuă
aripilor
aripă.
***
în mijlocul mării
odihnindu-ţi obrazul
câmpie fără zăpadă
ca să te-ntorci
judecăţii
o clipă.
***
les marches nous suffisent !
sur les épaules le brouillard
éclatera - le coeur
et le corps des fleurs - la chair du matin
la fontaine.
***
toi faim du ciel
la paupière où il n’y a pas de lumières
et ton âme, ton âme
de l’ondée des forêts !
***
treptele ne ajung !
peste umeri ceaţa
va izbucni - inima
şi florilor trup - carnea dimineţii
fântâna.
***
tu foame a cerului
pleoapa unde nu sunt lumini
şi sufletul tău, sufletul tău
din unda pădurilor !
***
soldat de personne
je crois encore
dans le pain et l’épine lointaine
dans la main qui brûle l’étoile en passant
dans la fumée de la chambre plus
nu dans les jardins
j’ai des ailes
piège d’ombres
armures
plus chaude
plus mortes
au milieu de la mer je te vois
je t’attends
et les vagues ne passent pas
pour attraper le sable.
***
soldat al nimăniu
mai cred
în pâinea şi spinul departe
în mâna ce arde steaua trecând
în fumul odăii mai gol prin grădini
am aripi
capcană de umbre
armuri
mai caldă
mai moarte
în mijlocul mării te văd
te aştept
şi valuri nu trec
să prindă nisipul.
La tasse de fumée
***
nous lirons la terre
le pain sera la vapeur de l’herbe, loin,
loin sera notre ombre
dors jusqu’au soleil.
larmes, sentiers,
ardente dans la nuit la boule
de sel
et cette peau commence la chasse.
Cana de fum
***
vom citi pământul
va fi pâinea aburul ierbii, departe,
departe ne va fi umbra
să dormi până la soare.
lacrimi, poteci,
fierbinte prin noapte bulgărul
de sare
şi această piele începe vânătoare.
***
ce voyageur
là où la soif a peur
et du rameau cette pluie vers les visages
mais où reconnaître tant de forêts ?
douce, multicolore carnaval
aucun âge, aucune femme
les saisons taillent la porte quand
j’ai peur pour l’arôme du feu.
***
acest călător
unde se teme setea
şi din ram această ploaie spre feţe
dar unde să recunosc atâtea păduri ?
blândă, multicolor carnaval
nici o vârstă, nici o femeie
anotimpuri cioplesc poarta când
mă tem pentru mireasma focului.
***
murmure, coupe la lumière
du sang
chant dans le blanc des pierres
oeil, regard.
vieillard, la profondeur de l’eau
les mains abri - aux nuages,
de la rosée va naître
l’orage.
***
murmur, retează lumina
sângelui
cântec în albul pietrelor
ochi, privire.
bătrânel, adâncul apei
mâinile culcuş - norilor, se
va naşte din rouă
furtună.
In fotografie : coperta volumului (in lucru) NICOLAE KOMIVES - TRUPUL SI MAINE
Cei care vor sa sprijine financiar acesta importanta recuperare a operei poetice a celui care a murit la 31 de ani imi pot scrie pe adresa : ioanhadarig@yahoo.fr
Primul volum a aparut cu sprijinul financiar al poetului Sorin Anca din Germania, iar cel de-al doilea cu suportul fratelui autorului.
Nicolae Kömives (19 aprilie 1956 - 29 decembrie 1987)
Volume publicate postum:
- Nicolae Komives – “Cana de fum” (Fiarele linistii), Biblioteca revistei “Sfidari”, Dachau, Germania, 1999
- Nicolae Komives – “Autoportret în zgomotul oglinzii”, Editura Alethea, Bistrita, 2000
Editii îngrijite de Ioan Hadarig si Andor Komives
Antologii:
- "Cuvinte zidite in tacere/Des mots batis en silance", Aiudul literar, nr. 26/2006 (editia a II-a, nr. 27/1007), 208 pagini, 17 poeti aiudeni intr-o antologie de Ioan Hadarig, tradusa in franceza de Marcela Hadarig.
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 12)
CASANDRA IOAN
Engourdissement
Autrefois on allait dans de
nombreuses expéditions,
En jetant le boomerang
de l’âme,
jusqu’au Mureş,
jusqu’à la montagne... et de retour.
Maintenant que le moment de la vérité est arrivé beaucoup son dépouillés
De la moité responsable
Du boomerang
par l’irresponsable
et ils restent accroupis
dans une seule existence fade;
et s’ils font jamais un naufrage
sur un idéal inhospitalier
ils changent d’aspiration
plutôt que de rapiécer et d’enduire
l’os du bateau
crevé dans une apoplexie!
car le bois a lui aussi
son cerceau et sa patience!
Înţepeneală
Altădată mergeam în expediţii
nenumărate,
doar aruncând bumerangul sufletului,
până la Mureş,
până la munte...şi-napoi.
Acum când a sosit clipa adevărului
multi sunt deposedaţi
de jumătatea de bumerang
responsabilă
cu iresponsabilil
şi rămân chirciţi
într-o singură existenţă fadă;
şi dacă naufragiază vreodată,
pe un ideal neprimitor
îşi schimbă aspiraţiile mai degrabă,
decât să peticească
şi să călăfătuiască
osul vasului,
plesnit într-o apoplexie!
Că au şi lemnele
doaga
şi răbdarea lor!
A tâtons
pour Adi
Ne regarde pas!
La poésie passera sur toi
comme une assistante de laboratoire
qui te dira :
Il faudra vous prendre du sang!
Et parce que tu as un groupe
très optimiste,
qui attire tous les moustiques
il faudra te blesser.
Ne pleure pas!
Je lui tends alors
ma paume myocardique
et je bouge mes doigts
atriales
n’importe lequel-disent-elles
la ligne de la sagesse
se plie
de rires!
Ensuite la ligne de la vie,
devient pâle
à entendre
que j’ai encore beaucoup
à mourir
De-a pipăitea
lui Adi
Nu te uita!
Poezia va trece peste tine
ca o asistentă de laborator
care-ţi va spune :
Va trebui să-ţi luăm sânge!
Şi fiindcă ai o grupă
foarte optimistă,
la care trag toţi tânţarii,
va trebui să te rănim.
Nu plânge!
Eu îi întind atunci
palma miocardică
şi mişc din degetele
atriale
oricare-zic ele,
de mi se-ncreţeşte
şi linia minţii
de râs!
Apoi linia vieţii,
se face palidă
când aude
că mai am mult
de murit
J’ouvre les yeux.
La poésie se tient docile
dans un coin...
la ligne de l’amour
sort en serpentant
de ma paume
pour caresser sa joue
surgie
dans la porte du salon
avec des fleurs - et demandant :
Voilà pourquoi tu as l’âme
bien
cachée
dans le bas!
Espagnole!?
Deschid ochii.
Poezia stă docilă
într-un colţ...
Linia iubirii
îmi iese şerpuind
din palmă
ca să mângâie obrazul lui,
apărut
în uşa salonului
cu flori - întrebând:
De aia ai sufletul
bine
pus
la ciorap!
Spanioloaico!?
***
Le panorama d’un éclat
est ébréché
par l’entier.
***
D’où on peut tirer la conclusion
que l’équation
n’ayant pas d’autre solution
a laissé tout tomber.
***
Panorama unui ciob
este ştirbită
de întreg.
***
De unde poate trage concluzia
că ecuaţia
neavând altă soluţie
s-a lăsat păgubaşă.
En m’efforçant de mourir
J’ai assez
de moi
telement
assez de moi
que
je m’abandonnerai
comme
un amoureux
de la mort,
qui a embrassé
le coucher de soleil
espérant ainsi
de jouer un tour
à la vie
en se prélassant
avec le soleil,
comme un jaune d’oeuf,
derrière la crête
d’une vague de montagne...
Mais parce que le monde
demande un bis
Străduindu-mă să mor
Mi-e lehamite
de mine
într-atât
de lehamite
încât
m-aş abandona
asemeni
unui îndrăgostit
de moarte,
care a îmbrăţişat
apusul
sperând ca astfel
să-i joace un renghi
vieţii
scurgându-se
odată
cu soarele,
ca un gălbenuş
de ou, după creasta
unui val de munte...
Dar fiindcă lumea
à son étincellement
il est revenu
de l’ostracisée coquille du fonds
de l’univers,
de nouveau dans la lumière
des projecteurs
comme un artiste
qui se respecte,
pour recevoir des applaudissements:
des euh, j’ai mal!
des euh,je m’enfiche!
des ça me regarde!
des ça ne me regarde pas!
des Dieu te garde!
des garde ta conscience éveillée!
des ne m’abandonne pas!
des ne m’oublie pas!
des amours
des ah...je meurs
tellement inodore
et insipide et perfide et ...stupide!
cere un bis
pâlpâirii lui
s-a întors
din ostracizata cochilie
de pe fundul
universului,
din nou în lumina
reflectoarelor
ca un artist
ce se respectă
pentru a primi aplauze:
de au, mă doare!
de au, mă doare în cot!
de îmi pasă!
de puţin îmi pasă!
de Dumnezeu să te aibă -n pază!
de păstrează-ţi conştiinţa trează!
de nu te lăsa!
de nu mă uita!
de amor de a...mor
aşa de inodor
şi insipid şi perfid şi ...stupid!
Engourdissement
Autrefois on allait dans de
nombreuses expéditions,
En jetant le boomerang
de l’âme,
jusqu’au Mureş,
jusqu’à la montagne... et de retour.
Maintenant que le moment de la vérité est arrivé beaucoup son dépouillés
De la moité responsable
Du boomerang
par l’irresponsable
et ils restent accroupis
dans une seule existence fade;
et s’ils font jamais un naufrage
sur un idéal inhospitalier
ils changent d’aspiration
plutôt que de rapiécer et d’enduire
l’os du bateau
crevé dans une apoplexie!
car le bois a lui aussi
son cerceau et sa patience!
Înţepeneală
Altădată mergeam în expediţii
nenumărate,
doar aruncând bumerangul sufletului,
până la Mureş,
până la munte...şi-napoi.
Acum când a sosit clipa adevărului
multi sunt deposedaţi
de jumătatea de bumerang
responsabilă
cu iresponsabilil
şi rămân chirciţi
într-o singură existenţă fadă;
şi dacă naufragiază vreodată,
pe un ideal neprimitor
îşi schimbă aspiraţiile mai degrabă,
decât să peticească
şi să călăfătuiască
osul vasului,
plesnit într-o apoplexie!
Că au şi lemnele
doaga
şi răbdarea lor!
A tâtons
pour Adi
Ne regarde pas!
La poésie passera sur toi
comme une assistante de laboratoire
qui te dira :
Il faudra vous prendre du sang!
Et parce que tu as un groupe
très optimiste,
qui attire tous les moustiques
il faudra te blesser.
Ne pleure pas!
Je lui tends alors
ma paume myocardique
et je bouge mes doigts
atriales
n’importe lequel-disent-elles
la ligne de la sagesse
se plie
de rires!
Ensuite la ligne de la vie,
devient pâle
à entendre
que j’ai encore beaucoup
à mourir
De-a pipăitea
lui Adi
Nu te uita!
Poezia va trece peste tine
ca o asistentă de laborator
care-ţi va spune :
Va trebui să-ţi luăm sânge!
Şi fiindcă ai o grupă
foarte optimistă,
la care trag toţi tânţarii,
va trebui să te rănim.
Nu plânge!
Eu îi întind atunci
palma miocardică
şi mişc din degetele
atriale
oricare-zic ele,
de mi se-ncreţeşte
şi linia minţii
de râs!
Apoi linia vieţii,
se face palidă
când aude
că mai am mult
de murit
J’ouvre les yeux.
La poésie se tient docile
dans un coin...
la ligne de l’amour
sort en serpentant
de ma paume
pour caresser sa joue
surgie
dans la porte du salon
avec des fleurs - et demandant :
Voilà pourquoi tu as l’âme
bien
cachée
dans le bas!
Espagnole!?
Deschid ochii.
Poezia stă docilă
într-un colţ...
Linia iubirii
îmi iese şerpuind
din palmă
ca să mângâie obrazul lui,
apărut
în uşa salonului
cu flori - întrebând:
De aia ai sufletul
bine
pus
la ciorap!
Spanioloaico!?
***
Le panorama d’un éclat
est ébréché
par l’entier.
***
D’où on peut tirer la conclusion
que l’équation
n’ayant pas d’autre solution
a laissé tout tomber.
***
Panorama unui ciob
este ştirbită
de întreg.
***
De unde poate trage concluzia
că ecuaţia
neavând altă soluţie
s-a lăsat păgubaşă.
En m’efforçant de mourir
J’ai assez
de moi
telement
assez de moi
que
je m’abandonnerai
comme
un amoureux
de la mort,
qui a embrassé
le coucher de soleil
espérant ainsi
de jouer un tour
à la vie
en se prélassant
avec le soleil,
comme un jaune d’oeuf,
derrière la crête
d’une vague de montagne...
Mais parce que le monde
demande un bis
Străduindu-mă să mor
Mi-e lehamite
de mine
într-atât
de lehamite
încât
m-aş abandona
asemeni
unui îndrăgostit
de moarte,
care a îmbrăţişat
apusul
sperând ca astfel
să-i joace un renghi
vieţii
scurgându-se
odată
cu soarele,
ca un gălbenuş
de ou, după creasta
unui val de munte...
Dar fiindcă lumea
à son étincellement
il est revenu
de l’ostracisée coquille du fonds
de l’univers,
de nouveau dans la lumière
des projecteurs
comme un artiste
qui se respecte,
pour recevoir des applaudissements:
des euh, j’ai mal!
des euh,je m’enfiche!
des ça me regarde!
des ça ne me regarde pas!
des Dieu te garde!
des garde ta conscience éveillée!
des ne m’abandonne pas!
des ne m’oublie pas!
des amours
des ah...je meurs
tellement inodore
et insipide et perfide et ...stupide!
cere un bis
pâlpâirii lui
s-a întors
din ostracizata cochilie
de pe fundul
universului,
din nou în lumina
reflectoarelor
ca un artist
ce se respectă
pentru a primi aplauze:
de au, mă doare!
de au, mă doare în cot!
de îmi pasă!
de puţin îmi pasă!
de Dumnezeu să te aibă -n pază!
de păstrează-ţi conştiinţa trează!
de nu te lăsa!
de nu mă uita!
de amor de a...mor
aşa de inodor
şi insipid şi perfid şi ...stupid!
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 10)
GABRIELA HORGA
Ironie
Une étoile s’est brisée
Tombant de la voûte bleue
Elle s’est contentée de ce dernier péché;
Elle mourait riant farouchement
D’autres étoiles brisées.
Ironie
S-a spart o stea.
Căzând din căi albastre,
S-a bucurat de-acest ultim păcat;
Murea râzând cu foc
De alte stele sparte.
Marches de vent
Un ange a fondu ses ailes
En m’habillant en blanche cendre,
J’ai ri et mon rire était blanc,
J’ai pleuré et les pleurs avaient de blancs sons.
Alors, de la blancheur de l’esprit
J’ai cru que j’étais un ange...
L’ange s’était fâché pour le plagiat
En redemandant ses ailes.
Prenant ce qui était à lui
Je suis resté crucifié dans de blancs souvenirs.
Comme une vengeance, depuis lors
J’accouche chaque jour mes propres ailes.
Trepte de vânt
Un înger şi-a topit aripile
Îmbrăcându-mă în albă cenuşă.
Am râs şi râsul era alb,
Am plâns şi plânsul avea sunete albe.
Atunci, din albeaţa minţii
M-am crezut înger...
Îngerul s-a supărat de plagiat
Cerându-şi aripile înapoi.
Luându-şi drepturile
Am rămas crucificat în amintirile albe.
Ca răzbunare, de atunci
Îmi nasc zilnic propriile aripi...
Le revers d’un Phoenix
J’ai menti les yeux d’un artiste
En le convaiquant que j’étais une pierre.
Un morceau de marbre brut.
Il a cru, après m’avoir regardé
Dans les levers et les couchers de soleil
Content du travail non engendré de son esprit.
Une drôle de forme naissait
Avec des ailes et des formes étranges.
Evidé de moi-même, je regardais ma naissance
Par ses mains et ses yeux fatigués,
Finalement j’étais né;
Avec des ailes et des pensées identiques
Né deux fois je me contente
De sa sueur, trouvée maintenant dans mes fibres.
Reversul unui Phoenix
Am minţit ochii unui artist
Convingându-l că sunt o piatră.
O bucată de marmoră brută.
A crezut, după ce m-a privit
În apusuri şi răsărituri de soare
Fericit de lucrul neînceput din mintea-i
O formă ciudată se năştea
Cu aripi şi forme străine.
Golit de mine, priveam naşterea-mi
Prin mâinile şi ochii lui obosiţi.
M-am născut în sfârşit; cu aripi şi gânduri identice
Născut de două ori mă fericesc
De sudoarea lui, aflată acum în fibrele mele.
Tableau subjectif
Un frêle oiseau s’est reposé
Il a larmoyé sur tes enfants encadrés,
S’est reposé dans le rythme de ta vie.
Il s’est endormi, pour voir avec tes yeux
Symboles et désirs,
Croyance et crainte.
Chacune de tes pensées
Est née, a vécu...
La mort, tu ne la voulais pas.
Un frêle oiseau est mort à ta place
Tu es né, tu as vécu...
Le frêle oiseau a aimé ta mort
C’était la seule preuve d’amour acceptable.
Un frêle oiseau t’a adoré
...Et il a dû mourir
Pour la première fois...
Tablou subiectiv
O pasăre firavă s-a odihnit
A lăcrimat peste copii tăi din rame,
S-a odihnit în ritmul vieţii tale.
A adormit, pentru a vedea ochii tăi
Simboluri şi dorinţe, credinţă şi teamă.
Fiecare gând al tău
S-a născut, a trăit...
Moartea nu o doreai.
O pasăre firavă a murit în locul tău
Te-ai născut, ai trăit...
Pasărea firavă ţi-a iubit moartea
Era singura dovadă de iubire acceptabilă.
O pasăre firavă te-a adorat
...Şi a trebuit să moară
Pentru întâia dată...
Ironie
Une étoile s’est brisée
Tombant de la voûte bleue
Elle s’est contentée de ce dernier péché;
Elle mourait riant farouchement
D’autres étoiles brisées.
Ironie
S-a spart o stea.
Căzând din căi albastre,
S-a bucurat de-acest ultim păcat;
Murea râzând cu foc
De alte stele sparte.
Marches de vent
Un ange a fondu ses ailes
En m’habillant en blanche cendre,
J’ai ri et mon rire était blanc,
J’ai pleuré et les pleurs avaient de blancs sons.
Alors, de la blancheur de l’esprit
J’ai cru que j’étais un ange...
L’ange s’était fâché pour le plagiat
En redemandant ses ailes.
Prenant ce qui était à lui
Je suis resté crucifié dans de blancs souvenirs.
Comme une vengeance, depuis lors
J’accouche chaque jour mes propres ailes.
Trepte de vânt
Un înger şi-a topit aripile
Îmbrăcându-mă în albă cenuşă.
Am râs şi râsul era alb,
Am plâns şi plânsul avea sunete albe.
Atunci, din albeaţa minţii
M-am crezut înger...
Îngerul s-a supărat de plagiat
Cerându-şi aripile înapoi.
Luându-şi drepturile
Am rămas crucificat în amintirile albe.
Ca răzbunare, de atunci
Îmi nasc zilnic propriile aripi...
Le revers d’un Phoenix
J’ai menti les yeux d’un artiste
En le convaiquant que j’étais une pierre.
Un morceau de marbre brut.
Il a cru, après m’avoir regardé
Dans les levers et les couchers de soleil
Content du travail non engendré de son esprit.
Une drôle de forme naissait
Avec des ailes et des formes étranges.
Evidé de moi-même, je regardais ma naissance
Par ses mains et ses yeux fatigués,
Finalement j’étais né;
Avec des ailes et des pensées identiques
Né deux fois je me contente
De sa sueur, trouvée maintenant dans mes fibres.
Reversul unui Phoenix
Am minţit ochii unui artist
Convingându-l că sunt o piatră.
O bucată de marmoră brută.
A crezut, după ce m-a privit
În apusuri şi răsărituri de soare
Fericit de lucrul neînceput din mintea-i
O formă ciudată se năştea
Cu aripi şi forme străine.
Golit de mine, priveam naşterea-mi
Prin mâinile şi ochii lui obosiţi.
M-am născut în sfârşit; cu aripi şi gânduri identice
Născut de două ori mă fericesc
De sudoarea lui, aflată acum în fibrele mele.
Tableau subjectif
Un frêle oiseau s’est reposé
Il a larmoyé sur tes enfants encadrés,
S’est reposé dans le rythme de ta vie.
Il s’est endormi, pour voir avec tes yeux
Symboles et désirs,
Croyance et crainte.
Chacune de tes pensées
Est née, a vécu...
La mort, tu ne la voulais pas.
Un frêle oiseau est mort à ta place
Tu es né, tu as vécu...
Le frêle oiseau a aimé ta mort
C’était la seule preuve d’amour acceptable.
Un frêle oiseau t’a adoré
...Et il a dû mourir
Pour la première fois...
Tablou subiectiv
O pasăre firavă s-a odihnit
A lăcrimat peste copii tăi din rame,
S-a odihnit în ritmul vieţii tale.
A adormit, pentru a vedea ochii tăi
Simboluri şi dorinţe, credinţă şi teamă.
Fiecare gând al tău
S-a născut, a trăit...
Moartea nu o doreai.
O pasăre firavă a murit în locul tău
Te-ai născut, ai trăit...
Pasărea firavă ţi-a iubit moartea
Era singura dovadă de iubire acceptabilă.
O pasăre firavă te-a adorat
...Şi a trebuit să moară
Pentru întâia dată...
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 9)
OLIVIU FLOREA
Eparpillement des épines sur la mort du pétale
Je manquerais de doux secret
Si j’étais conforme au monde
Et je blesserais le coeur de la croyance.
C’est pourquoi je m’abandonne à la
création d’autres rêves
Au dehors de la bâtisse monotone
Sur le banc de l’école où il reste encore
L’éparpillement des épines sur la mort du pétale
Pourquoi trahirai-je mon immortalité ?
Risipirea spinilor pe moartea petalei
Aş fi lipsit de taină dulce
Dacă m-aş conforma lumii
Şi aş jigni inima credinţei
Aşa că mă abandonez creării altor vise
În afara zidirii monotone
Pe banca şcolii pe care a rămas
Risipirea spinilor pe moartea petalei
De ce mi-aş trăda nemurirea ?
Allergie lyrique
Le poète enfonce sa griffe en cachet,
dans le temple de la métaphore
et délibérément il essaie de lui ravir
le nectar
transformé pour lui
en jus mortel taché de mystère.
Je lis son monde de rêves
même ses évasions
et je préfère être muet.
Mais je constate qu’il semble être
Le jouet de l’obscurité
qui naît
le parfum des idées qui meurent
dans la couronne du temps.
Alergie lirică
Poetu-şi înfige ghiara, pe ascuns,
în templul metaforei,
şi dinadins încercă să-i stroarcă
nectarul
transformat pentru el
în sucul morţii pătat de mister.
Îi citesc lumea viselor
chiar din evadările sale
şi prefer să fiu mut.
Dar constat că pare a fi :
jucăria întunericului
ce naşte
parfumul ideilor ce mor
în cununa timpului.
Eparpillement des épines sur la mort du pétale
Je manquerais de doux secret
Si j’étais conforme au monde
Et je blesserais le coeur de la croyance.
C’est pourquoi je m’abandonne à la
création d’autres rêves
Au dehors de la bâtisse monotone
Sur le banc de l’école où il reste encore
L’éparpillement des épines sur la mort du pétale
Pourquoi trahirai-je mon immortalité ?
Risipirea spinilor pe moartea petalei
Aş fi lipsit de taină dulce
Dacă m-aş conforma lumii
Şi aş jigni inima credinţei
Aşa că mă abandonez creării altor vise
În afara zidirii monotone
Pe banca şcolii pe care a rămas
Risipirea spinilor pe moartea petalei
De ce mi-aş trăda nemurirea ?
Allergie lyrique
Le poète enfonce sa griffe en cachet,
dans le temple de la métaphore
et délibérément il essaie de lui ravir
le nectar
transformé pour lui
en jus mortel taché de mystère.
Je lis son monde de rêves
même ses évasions
et je préfère être muet.
Mais je constate qu’il semble être
Le jouet de l’obscurité
qui naît
le parfum des idées qui meurent
dans la couronne du temps.
Alergie lirică
Poetu-şi înfige ghiara, pe ascuns,
în templul metaforei,
şi dinadins încercă să-i stroarcă
nectarul
transformat pentru el
în sucul morţii pătat de mister.
Îi citesc lumea viselor
chiar din evadările sale
şi prefer să fiu mut.
Dar constat că pare a fi :
jucăria întunericului
ce naşte
parfumul ideilor ce mor
în cununa timpului.
Monday, February 8, 2010
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 8)
KATIUSA CUCULESCU
***
Justine se venge.
Elle coupe ses cheveux
Pour qu’il ne se rende pas
compte de ce qu’il baise.
Il te jette dans d’énigmatiques prisons
Et là il te reproche...
Il change tes accessoires Justine,
Fais ta justice
En mordant le moine de ses fesses;
On dit : un clou chasse un aute.
La sadique de Sade.
Linche ce qu’il y a d’inutile en toi,
Jette une poudrière dans la fausse mère
Il n’est plus le temps de la charité
Et de la tolérance pour les amateurs pathétiques.
Couvre-leur les yeux de noir,
Et finalement, bâtis
De restes, du sang, du défoulement,
L’innocence de l’ange défiant.
***
Justine se răzbună.
Îşi taie părul
Ca el să nu-şi dea seama ce sărută.
Te-aruncă-n enigmatice-nchisori
Şi-acolo el îţi reproşează...
Îţi schimbă accesoriile Justino,
Şi fă-ţi dreptate,
Muşcând călugărul de fund;
se zice : cui pe cui se scoate.
Cea sadică de Sade
Linşează ce-i în tine inutil,
Aruncă o pudrieră-n falsa mamă
Nu mai e timp de caritate
Şi toleranţă pentru jalnici amatori.
Acoperă-le ochiul cu-ntuneric,
Şi-n fine, îţi zideşte
Din resturi, sânge, defulare
Inocenţa îngerului sfidător.
***
Chante dans l’arbre qui n’existe pas,
En criant aigu-colorié
Comme tout rêve.
J’admire le regard en vide,
Mon oubli persiste
Effaçant l’obssession
De ce tril prétendu immortel
C’est le chant qui éveille en moi
Des tumeurs et des fleurs...
***
Cântă-n copacul care nu există,
Ţipând acut-color
Ca orice vis.
Admir cu ochii în gol,
Uitarea mea persistentă
Ştergând obsesia
Acestui tril pretins nemuritor
E cântecul ce-mi trezeşte
Tumori şi flori...
***
L’énormité de la peur qui irite
Avait brisé des murs chatouillants
Avait vaincu la nausée
De la marche des ses en leucocyte.
Nous buvons en son honneur,
L’exagérée,
Et on triomphe seulement sur le papier.
Les pensées égaraient,
Ensuite complètement annihileés
Elles brûlaient silencieuses, manoeuvrées
L’ivresse qui tremble en pleurant
A cause du vide du fait consommé...
Rien ne s’oppose
A la glorieuse frissonnante,
procréante,
Ni maintenant...
***
Enormitatea spaimei ce irită,
Spărsese ziduri gâdâlinde,
Învinse greaţa
Mersului simţirii în leucocite,
Noi bem în cinstea ei,
Exageratei,
Şi triumfăm doar pe hârtie.
Gândurile rătăceau,
Apoi anihilate pe deplin
Frigeau tăcute, manevrate
Beţia care tremură plângând
De golul faptei consumate...
Nimic nu-i stă în cale
Preamăritei de frisoane
procreânde,
Nici acum....
Déchirement
Les rafales sensuelles balayaient
L’ossature de notre route
Main dans la main
Desserrant l’étreinte par
Je ne sais quelles raisons
On se laissait caressés souriant
A la mort de notre couple;
On sautait de fleur en fleur,
On dormait au marché ou au motel
Gardés par la bonne main
De la saison de glace.
Destrămare
Rafale senzuale măturau
Osatura drumului nostru
Mână în mână
Slăbind strânsoarea din
Nu ştiu ce motive
Ne lăsam adiaţi zâmbind
La moartea-ne de cuplu;
Săream din floare-n floare,
Dormeam în piaţă sau motel
Străjuiţi de mâna bună
A sezonului de gheaţă.
***
L’entrée dans la grotte déserte
Court à merveille
Quand
Je m’égratigne avec la terre
Une âme larmoie
De sang
Le bleu l’ouvre.
L’odeur de la cavité poussiéreuse
Au sens à l’heure de la mort
L’impuissance court à toute volée
Elle lie et valse
Un ogre vert nommé l’espoir.
C’est le témoin unique de l’entrée
Avec des trous et le teint de lune
Vers les sentiers de la muse étourdie.
***
Intrarea-n grota cea pustie
Aleargă de minune
Când
Mă zgârii cu pământul
Un suflet lăcrimează
Sânge,
Albastrul o deschide.
Mirosul scobiturii prăfuinde
Cu simţ în ceas de moarte,
Neputinţa zboară-n fugă,
Leagă şi valsează
Un verde zmeu numit speranţă.
E unic martor al intrării
Cu gropi şi ten de lună
Spre căile nedumerindei muze.
Ma creation (I)
Je m’arrête. J’arrête de faire ce que
Je n’ai pas commencé.
Je cuisine un je ne sais quoi en neige,
Une âme matérielle.
Moi seule je la vois. Et je m’arrête.
On glace auprès du feu qui
Nous a rongés doucement,
Lentement, rapidement et sûrement
Il s’est prélassé en signes d’exclamation
Et nous continuons sans le briser,
A rester figés à la recherche
D’autres âmes
Plus ou moins
Créées.
Creaţia mea (I)
Stau. Mă opresc din ceea ce
N-am început.
Gătesc o aiureală din zăpadă,
Un suflet material.
Doar eu îl văd, şi stau.
Îngheţăm după focul ce
Ne-a măcinat uşor,
Încet, rapid şi sigur
S-a prelins în semne de mirare
Şi continuăm fără s-o rupem,
Să-ncremenim în căutare
De alte suflete
Mai mult sau mai puţin
Create.
***
Justine se venge.
Elle coupe ses cheveux
Pour qu’il ne se rende pas
compte de ce qu’il baise.
Il te jette dans d’énigmatiques prisons
Et là il te reproche...
Il change tes accessoires Justine,
Fais ta justice
En mordant le moine de ses fesses;
On dit : un clou chasse un aute.
La sadique de Sade.
Linche ce qu’il y a d’inutile en toi,
Jette une poudrière dans la fausse mère
Il n’est plus le temps de la charité
Et de la tolérance pour les amateurs pathétiques.
Couvre-leur les yeux de noir,
Et finalement, bâtis
De restes, du sang, du défoulement,
L’innocence de l’ange défiant.
***
Justine se răzbună.
Îşi taie părul
Ca el să nu-şi dea seama ce sărută.
Te-aruncă-n enigmatice-nchisori
Şi-acolo el îţi reproşează...
Îţi schimbă accesoriile Justino,
Şi fă-ţi dreptate,
Muşcând călugărul de fund;
se zice : cui pe cui se scoate.
Cea sadică de Sade
Linşează ce-i în tine inutil,
Aruncă o pudrieră-n falsa mamă
Nu mai e timp de caritate
Şi toleranţă pentru jalnici amatori.
Acoperă-le ochiul cu-ntuneric,
Şi-n fine, îţi zideşte
Din resturi, sânge, defulare
Inocenţa îngerului sfidător.
***
Chante dans l’arbre qui n’existe pas,
En criant aigu-colorié
Comme tout rêve.
J’admire le regard en vide,
Mon oubli persiste
Effaçant l’obssession
De ce tril prétendu immortel
C’est le chant qui éveille en moi
Des tumeurs et des fleurs...
***
Cântă-n copacul care nu există,
Ţipând acut-color
Ca orice vis.
Admir cu ochii în gol,
Uitarea mea persistentă
Ştergând obsesia
Acestui tril pretins nemuritor
E cântecul ce-mi trezeşte
Tumori şi flori...
***
L’énormité de la peur qui irite
Avait brisé des murs chatouillants
Avait vaincu la nausée
De la marche des ses en leucocyte.
Nous buvons en son honneur,
L’exagérée,
Et on triomphe seulement sur le papier.
Les pensées égaraient,
Ensuite complètement annihileés
Elles brûlaient silencieuses, manoeuvrées
L’ivresse qui tremble en pleurant
A cause du vide du fait consommé...
Rien ne s’oppose
A la glorieuse frissonnante,
procréante,
Ni maintenant...
***
Enormitatea spaimei ce irită,
Spărsese ziduri gâdâlinde,
Învinse greaţa
Mersului simţirii în leucocite,
Noi bem în cinstea ei,
Exageratei,
Şi triumfăm doar pe hârtie.
Gândurile rătăceau,
Apoi anihilate pe deplin
Frigeau tăcute, manevrate
Beţia care tremură plângând
De golul faptei consumate...
Nimic nu-i stă în cale
Preamăritei de frisoane
procreânde,
Nici acum....
Déchirement
Les rafales sensuelles balayaient
L’ossature de notre route
Main dans la main
Desserrant l’étreinte par
Je ne sais quelles raisons
On se laissait caressés souriant
A la mort de notre couple;
On sautait de fleur en fleur,
On dormait au marché ou au motel
Gardés par la bonne main
De la saison de glace.
Destrămare
Rafale senzuale măturau
Osatura drumului nostru
Mână în mână
Slăbind strânsoarea din
Nu ştiu ce motive
Ne lăsam adiaţi zâmbind
La moartea-ne de cuplu;
Săream din floare-n floare,
Dormeam în piaţă sau motel
Străjuiţi de mâna bună
A sezonului de gheaţă.
***
L’entrée dans la grotte déserte
Court à merveille
Quand
Je m’égratigne avec la terre
Une âme larmoie
De sang
Le bleu l’ouvre.
L’odeur de la cavité poussiéreuse
Au sens à l’heure de la mort
L’impuissance court à toute volée
Elle lie et valse
Un ogre vert nommé l’espoir.
C’est le témoin unique de l’entrée
Avec des trous et le teint de lune
Vers les sentiers de la muse étourdie.
***
Intrarea-n grota cea pustie
Aleargă de minune
Când
Mă zgârii cu pământul
Un suflet lăcrimează
Sânge,
Albastrul o deschide.
Mirosul scobiturii prăfuinde
Cu simţ în ceas de moarte,
Neputinţa zboară-n fugă,
Leagă şi valsează
Un verde zmeu numit speranţă.
E unic martor al intrării
Cu gropi şi ten de lună
Spre căile nedumerindei muze.
Ma creation (I)
Je m’arrête. J’arrête de faire ce que
Je n’ai pas commencé.
Je cuisine un je ne sais quoi en neige,
Une âme matérielle.
Moi seule je la vois. Et je m’arrête.
On glace auprès du feu qui
Nous a rongés doucement,
Lentement, rapidement et sûrement
Il s’est prélassé en signes d’exclamation
Et nous continuons sans le briser,
A rester figés à la recherche
D’autres âmes
Plus ou moins
Créées.
Creaţia mea (I)
Stau. Mă opresc din ceea ce
N-am început.
Gătesc o aiureală din zăpadă,
Un suflet material.
Doar eu îl văd, şi stau.
Îngheţăm după focul ce
Ne-a măcinat uşor,
Încet, rapid şi sigur
S-a prelins în semne de mirare
Şi continuăm fără s-o rupem,
Să-ncremenim în căutare
De alte suflete
Mai mult sau mai puţin
Create.
Wednesday, February 3, 2010
IOAN HĂDĂRIG -Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 7)
ANDA COMŞA
Comment je goûte la terre
J’essaie de goûter la terre en mâchant l’herbe,
quel dommage que le cigognes me regardent
timides,
j’avale le bruit de mes dents
colonnes cérébrales sorties à la promenade
le vert avalé
croît ses racines en moi,
et je n’ai pas le courage
de chercher des boucs émissaires,
le morceau de glaise se nourrit nonconditionné.
Cum gust pământul
Încerc să gust pământul rumegând iarba,
ce păcat că berzele mă privesc sfioase,
îmi absorb zgomotul dinţilor
coloane cerebrale ieşite la plimbare
verdele înghiţit
îşi creşte rădăcinile în mine
şi n-am curaj
să-mi caut ţapi ispăşitori,
bucata de humă se hrăneşte necondiţionat.
Les poètes trahis par les paroles
Ne les avez-vous pas vus parmi les images,
instincts poussés près de la prose?
Ce sont en plus, peu à peu,
des coupures intérieures de paroles
et des douleurs précédant la naissance des voyelles,
et des sons creusés, seulement creusés, je vous dis.
Sans doute
se nourrissent-ils de morceaux de syllabes
jetées, mais qu’est-ce que je dis ?
foulées au pied tout à fait.
Peuvent-ils avoir encore de la dignité
les poètes trahis par les paroles ?
Poeţii trădaţi de cuvinte
Nu i-aţi văzut printre imagini,
instincte crescute aproape de proză ?
Sunt, câte puţin, în plus,
tăieri interioare de cuvinte,
şi dureri dinaintea naşterii vocalelor,
şi sunete scobite, doar scobite, vă spun.
Fără doar şi poate,
se hrănesc cu bucăţi de silabe
azvârlite, dar ce zic ?
terfelite de-a dreptul.
Mai pot avea demnitate
poeţii trădaţi de cuvinte ?
Fous, mais amoureux Tu jettes vers moi des idéaux
tu es d’une impertinence merveilleuse
moi je te rejette des rêves
vers l’âme première,
je suis d’une générosité auxiliaire,
et dans ce jeu mature
montés sur la même échelle psychologique
nous sommes complémentaires
en ce qui concerne le bonheur.
Nebuni, dar îndrăgostiţi Arunci spre mine cu idealuri
eşti de o impertinenţă minunată,
eu îţi returnez doar vise
la sufletul dintâi,
sunt de o generozitate auxiliară,
şi-n joaca asta matură
urcaţi pe aceeaşi scară psihologică
suntem complementari
în ceea ce priveşte fericirea.
Autoportrait
Quand tu m’as mis au monde, maman,
tu m’as mis du béton dans les talons
et trop peu de sel entre les côtes,
tu m’as attaché avec des menottes
à une âme transparente.
Si tu voyais maintenant
mes os dans le miror,
tu ne voudrais plus être ma mère
même si une telle punition avait grandi en haillons !
Autoportret
Când m-ai născut, mamă, mi-ai pus beton în călcâie şi prea puţină sare între coaste,
m-ai legat cu cătuşe
de un suflet transparent.
Dacă mi-ai vedea acum
ciolanele din oglindă nu ţi-ai dori să fi tu mama mea,
chiar în zdrenţe să fi crescut
o atare pedepsire !
Comment je goûte la terre
J’essaie de goûter la terre en mâchant l’herbe,
quel dommage que le cigognes me regardent
timides,
j’avale le bruit de mes dents
colonnes cérébrales sorties à la promenade
le vert avalé
croît ses racines en moi,
et je n’ai pas le courage
de chercher des boucs émissaires,
le morceau de glaise se nourrit nonconditionné.
Cum gust pământul
Încerc să gust pământul rumegând iarba,
ce păcat că berzele mă privesc sfioase,
îmi absorb zgomotul dinţilor
coloane cerebrale ieşite la plimbare
verdele înghiţit
îşi creşte rădăcinile în mine
şi n-am curaj
să-mi caut ţapi ispăşitori,
bucata de humă se hrăneşte necondiţionat.
Les poètes trahis par les paroles
Ne les avez-vous pas vus parmi les images,
instincts poussés près de la prose?
Ce sont en plus, peu à peu,
des coupures intérieures de paroles
et des douleurs précédant la naissance des voyelles,
et des sons creusés, seulement creusés, je vous dis.
Sans doute
se nourrissent-ils de morceaux de syllabes
jetées, mais qu’est-ce que je dis ?
foulées au pied tout à fait.
Peuvent-ils avoir encore de la dignité
les poètes trahis par les paroles ?
Poeţii trădaţi de cuvinte
Nu i-aţi văzut printre imagini,
instincte crescute aproape de proză ?
Sunt, câte puţin, în plus,
tăieri interioare de cuvinte,
şi dureri dinaintea naşterii vocalelor,
şi sunete scobite, doar scobite, vă spun.
Fără doar şi poate,
se hrănesc cu bucăţi de silabe
azvârlite, dar ce zic ?
terfelite de-a dreptul.
Mai pot avea demnitate
poeţii trădaţi de cuvinte ?
Fous, mais amoureux Tu jettes vers moi des idéaux
tu es d’une impertinence merveilleuse
moi je te rejette des rêves
vers l’âme première,
je suis d’une générosité auxiliaire,
et dans ce jeu mature
montés sur la même échelle psychologique
nous sommes complémentaires
en ce qui concerne le bonheur.
Nebuni, dar îndrăgostiţi Arunci spre mine cu idealuri
eşti de o impertinenţă minunată,
eu îţi returnez doar vise
la sufletul dintâi,
sunt de o generozitate auxiliară,
şi-n joaca asta matură
urcaţi pe aceeaşi scară psihologică
suntem complementari
în ceea ce priveşte fericirea.
Autoportrait
Quand tu m’as mis au monde, maman,
tu m’as mis du béton dans les talons
et trop peu de sel entre les côtes,
tu m’as attaché avec des menottes
à une âme transparente.
Si tu voyais maintenant
mes os dans le miror,
tu ne voudrais plus être ma mère
même si une telle punition avait grandi en haillons !
Autoportret
Când m-ai născut, mamă, mi-ai pus beton în călcâie şi prea puţină sare între coaste,
m-ai legat cu cătuşe
de un suflet transparent.
Dacă mi-ai vedea acum
ciolanele din oglindă nu ţi-ai dori să fi tu mama mea,
chiar în zdrenţe să fi crescut
o atare pedepsire !
Tuesday, February 2, 2010
IOAN HĂDĂRIG- Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 6)
LIVIU CORDEA
En signe de paix
La larme dévoile;
son instant et son silence.
je lui dis des mots ailés;
et elle fait flotter pour moi
le drapeau blanc,
en signe de paix.
Des pas vers toi;
silencieux instant
et mes paroles se brisent
comme des chimères révoltées
qui nient
leur propre
monde d’illusions.
În semn de pace
Lacrima îşi dezvăluie;
clipa şi tăcerea.
Îi spun cuvinte înaripate;
iar ea
îmi flutură steagul alb,
în semn de pace.
Paşi către tine;
tăcută clipă
şi cuvintele mi se frâng
ca nişte himere răzvrătite
ce-şi neagă
propria
lume de iluzii.
La clepsydre se tait
Si les instants parlent;
la clepsydre se tait
car dans son silence
le temps s’éteint,
comme un abîme
perdu parmi les illusions,
qui chantent
leur propre oubli,
d’une voix candide
comme la brise
née dans les paupières tremblantes
qui ont amassé
dans les coeurs ardents
les regards brûlants dans la rosée
des yeux-
ta lumière des abîmes.
Clepsidra tace
De clipele vorbesc;
clepsidra tace,
căci în tăcerea ei
se stinge timpul,
ca un abis
pierdut printre iluzii,
ce-şi cântă
propria uitare, cu glas candid
ca adierea
născută-n pleoape tremurânde
ce-au strâns
din înfocate inimi,
privirile aprinse-n roua
din ochi -
lumina-ţi din adâncuri.
Viens
Viens,pour te baiser
les paroles, une à une
et pour te briser
les paupières larmoyantes
dans mes paupières larmoyantes.
Viens,
nous emprisonner
au cerne de silence
comme des oiseaux
aux ailes brisées,
écrasant
la dernière plume
dans la nudité
de la parole.
Vino
Vino, să-ţi sărut
cuvintele, unul câte unul
şi pleoapele-ţi lăcrimânde
să ţi le frâng
în pleoapele-mi lăcrimânde.
Vino,
la cearcăn de tăcere
să ne-nrobim
ca nişte păsări
cu aripile frânte,
spulberând
ultima pană
în goliciunea
cuvântului.
J’aurais dû J’aurais dû
naître
larme,
pour pleurer mon trouble
à la lumière brûlante.
J’aurais dû
naître
chanson,
pour chanter mon murmure
de flammes naissantes.
J’aurais dû
naître
ange,
pour rire de mes pas brisés
dans des éclats de parole.
Ar fi trebuit Ar fi trebuit
să mă nasc
lacrimă,
să-mi plâng tulburarea
luminii arzând.
Ar fi trebuit
să mă nasc
cântec,
să-mi cânt murmurarea
de flăcări născând.
Ar fi trebuit
să mă nasc
înger,
să-mi râd paşii frânţi
în luciri de cuvânt.
Oubli
Je suis aveugle
comme le sont le Temps
et la Parole
de ton imagination
qui brûle
comme le feu clair brûle
l’abîme
chassée
de ta mortelle ombre
par l’ange qui a attrapé
dans les ailes
ton oubli
et mon oubli.
Uitare
Sunt orb
cum orb e Timpul
şi Cuvântul
din plăsmuirea Ta
ce arde,
cum arde focul clar
Abisul,
din pieritoarea umbră
alungată
de îngerul ce-a prins
în aripi
uitarea ta
şi-a mea uitare.
Dans la tumultueuse naissance
Dans les vagues du matin,
tes paroles sont
des gouttes de rosée,
s’évaporant
comme de blanches flèches
tremblantes et claires,
perçant le corps
dans la tumultueuse naissance
de chimères écrasées.
În tumultoasa naştere
În valurile dimineţii,
cuvintele-ţi sunt
picuri de rouă,
evaporându-se
ca albe săgeţi
tremurânde şi clare,
străpungând trupul
în tumultoasa naştere
de himere zdrobite.
En signe de paix
La larme dévoile;
son instant et son silence.
je lui dis des mots ailés;
et elle fait flotter pour moi
le drapeau blanc,
en signe de paix.
Des pas vers toi;
silencieux instant
et mes paroles se brisent
comme des chimères révoltées
qui nient
leur propre
monde d’illusions.
În semn de pace
Lacrima îşi dezvăluie;
clipa şi tăcerea.
Îi spun cuvinte înaripate;
iar ea
îmi flutură steagul alb,
în semn de pace.
Paşi către tine;
tăcută clipă
şi cuvintele mi se frâng
ca nişte himere răzvrătite
ce-şi neagă
propria
lume de iluzii.
La clepsydre se tait
Si les instants parlent;
la clepsydre se tait
car dans son silence
le temps s’éteint,
comme un abîme
perdu parmi les illusions,
qui chantent
leur propre oubli,
d’une voix candide
comme la brise
née dans les paupières tremblantes
qui ont amassé
dans les coeurs ardents
les regards brûlants dans la rosée
des yeux-
ta lumière des abîmes.
Clepsidra tace
De clipele vorbesc;
clepsidra tace,
căci în tăcerea ei
se stinge timpul,
ca un abis
pierdut printre iluzii,
ce-şi cântă
propria uitare, cu glas candid
ca adierea
născută-n pleoape tremurânde
ce-au strâns
din înfocate inimi,
privirile aprinse-n roua
din ochi -
lumina-ţi din adâncuri.
Viens
Viens,pour te baiser
les paroles, une à une
et pour te briser
les paupières larmoyantes
dans mes paupières larmoyantes.
Viens,
nous emprisonner
au cerne de silence
comme des oiseaux
aux ailes brisées,
écrasant
la dernière plume
dans la nudité
de la parole.
Vino
Vino, să-ţi sărut
cuvintele, unul câte unul
şi pleoapele-ţi lăcrimânde
să ţi le frâng
în pleoapele-mi lăcrimânde.
Vino,
la cearcăn de tăcere
să ne-nrobim
ca nişte păsări
cu aripile frânte,
spulberând
ultima pană
în goliciunea
cuvântului.
J’aurais dû J’aurais dû
naître
larme,
pour pleurer mon trouble
à la lumière brûlante.
J’aurais dû
naître
chanson,
pour chanter mon murmure
de flammes naissantes.
J’aurais dû
naître
ange,
pour rire de mes pas brisés
dans des éclats de parole.
Ar fi trebuit Ar fi trebuit
să mă nasc
lacrimă,
să-mi plâng tulburarea
luminii arzând.
Ar fi trebuit
să mă nasc
cântec,
să-mi cânt murmurarea
de flăcări născând.
Ar fi trebuit
să mă nasc
înger,
să-mi râd paşii frânţi
în luciri de cuvânt.
Oubli
Je suis aveugle
comme le sont le Temps
et la Parole
de ton imagination
qui brûle
comme le feu clair brûle
l’abîme
chassée
de ta mortelle ombre
par l’ange qui a attrapé
dans les ailes
ton oubli
et mon oubli.
Uitare
Sunt orb
cum orb e Timpul
şi Cuvântul
din plăsmuirea Ta
ce arde,
cum arde focul clar
Abisul,
din pieritoarea umbră
alungată
de îngerul ce-a prins
în aripi
uitarea ta
şi-a mea uitare.
Dans la tumultueuse naissance
Dans les vagues du matin,
tes paroles sont
des gouttes de rosée,
s’évaporant
comme de blanches flèches
tremblantes et claires,
perçant le corps
dans la tumultueuse naissance
de chimères écrasées.
În tumultoasa naştere
În valurile dimineţii,
cuvintele-ţi sunt
picuri de rouă,
evaporându-se
ca albe săgeţi
tremurânde şi clare,
străpungând trupul
în tumultoasa naştere
de himere zdrobite.
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 5)
ANDA COMŞA
Comment je goûte la terre
J’essaie de goûter la terre en mâchant l’herbe,
quel dommage que le cigognes me regardent
timides,
j’avale le bruit de mes dents
colonnes cérébrales sorties à la promenade
le vert avalé
croît ses racines en moi,
et je n’ai pas le courage
de chercher des boucs émissaires,
le morceau de glaise se nourrit nonconditionné.
Cum gust pământul
Încerc să gust pământul rumegând iarba,
ce păcat că berzele mă privesc sfioase,
îmi absorb zgomotul dinţilor
coloane cerebrale ieşite la plimbare
verdele înghiţit
îşi creşte rădăcinile în mine
şi n-am curaj
să-mi caut ţapi ispăşitori,
bucata de humă se hrăneşte necondiţionat.
Les poètes trahis par les paroles
Ne les avez-vous pas vus parmi les images,
instincts poussés près de la prose?
Ce sont en plus, peu à peu,
des coupures intérieures de paroles
et des douleurs précédant la naissance des voyelles,
et des sons creusés, seulement creusés, je vous dis.
Sans doute
se nourrissent-ils de morceaux de syllabes
jetées, mais qu’est-ce que je dis ?
foulées au pied tout à fait.
Peuvent-ils avoir encore de la dignité
les poètes trahis par les paroles ?
Poeţii trădaţi de cuvinte
Nu i-aţi văzut printre imagini,
instincte crescute aproape de proză ?
Sunt, câte puţin, în plus,
tăieri interioare de cuvinte,
şi dureri dinaintea naşterii vocalelor,
şi sunete scobite, doar scobite, vă spun.
Fără doar şi poate,
se hrănesc cu bucăţi de silabe
azvârlite, dar ce zic ?
terfelite de-a dreptul.
Mai pot avea demnitate
poeţii trădaţi de cuvinte ?
Fous, mais amoureux Tu jettes vers moi des idéaux
tu es d’une impertinence merveilleuse
moi je te rejette des rêves
vers l’âme première,
e suis d’une générosité auxiliaire,
et dans ce jeu mature
montés sur la même échelle psychologique
nous sommes complémentaires
en ce qui concerne le bonheur.
Nebuni, dar îndrăgostiţi Arunci spre mine cu idealuri
eşti de o impertinenţă minunată,
eu îţi returnez doar vise
la sufletul dintâi,
sunt de o generozitate auxiliară,
şi-n joaca asta matură
urcaţi pe aceeaşi scară psihologică
suntem complementari
în ceea ce priveşte fericirea.
Autoportrait
Quand tu m’as mis au monde, maman,
tu m’as mis du béton dans les talons
et trop peu de sel entre les côtes,
tu m’as attaché avec des menottes
à une âme transparente.
Si tu voyais maintenant
mes os dans le miror,
tu ne voudrais plus être ma mère
même si une telle punition avait grandi en haillons !
Autoportret
Când m-ai născut, mamă, mi-ai pus beton în călcâie şi prea puţină sare între coaste,
m-ai legat cu cătuşe
de un suflet transparent.
Dacă mi-ai vedea acum
ciolanele din oglindă nu ţi-ai dori să fi tu mama mea,
chiar în zdrenţe să fi crescut
o atare pedepsire !
Comment je goûte la terre
J’essaie de goûter la terre en mâchant l’herbe,
quel dommage que le cigognes me regardent
timides,
j’avale le bruit de mes dents
colonnes cérébrales sorties à la promenade
le vert avalé
croît ses racines en moi,
et je n’ai pas le courage
de chercher des boucs émissaires,
le morceau de glaise se nourrit nonconditionné.
Cum gust pământul
Încerc să gust pământul rumegând iarba,
ce păcat că berzele mă privesc sfioase,
îmi absorb zgomotul dinţilor
coloane cerebrale ieşite la plimbare
verdele înghiţit
îşi creşte rădăcinile în mine
şi n-am curaj
să-mi caut ţapi ispăşitori,
bucata de humă se hrăneşte necondiţionat.
Les poètes trahis par les paroles
Ne les avez-vous pas vus parmi les images,
instincts poussés près de la prose?
Ce sont en plus, peu à peu,
des coupures intérieures de paroles
et des douleurs précédant la naissance des voyelles,
et des sons creusés, seulement creusés, je vous dis.
Sans doute
se nourrissent-ils de morceaux de syllabes
jetées, mais qu’est-ce que je dis ?
foulées au pied tout à fait.
Peuvent-ils avoir encore de la dignité
les poètes trahis par les paroles ?
Poeţii trădaţi de cuvinte
Nu i-aţi văzut printre imagini,
instincte crescute aproape de proză ?
Sunt, câte puţin, în plus,
tăieri interioare de cuvinte,
şi dureri dinaintea naşterii vocalelor,
şi sunete scobite, doar scobite, vă spun.
Fără doar şi poate,
se hrănesc cu bucăţi de silabe
azvârlite, dar ce zic ?
terfelite de-a dreptul.
Mai pot avea demnitate
poeţii trădaţi de cuvinte ?
Fous, mais amoureux Tu jettes vers moi des idéaux
tu es d’une impertinence merveilleuse
moi je te rejette des rêves
vers l’âme première,
e suis d’une générosité auxiliaire,
et dans ce jeu mature
montés sur la même échelle psychologique
nous sommes complémentaires
en ce qui concerne le bonheur.
Nebuni, dar îndrăgostiţi Arunci spre mine cu idealuri
eşti de o impertinenţă minunată,
eu îţi returnez doar vise
la sufletul dintâi,
sunt de o generozitate auxiliară,
şi-n joaca asta matură
urcaţi pe aceeaşi scară psihologică
suntem complementari
în ceea ce priveşte fericirea.
Autoportrait
Quand tu m’as mis au monde, maman,
tu m’as mis du béton dans les talons
et trop peu de sel entre les côtes,
tu m’as attaché avec des menottes
à une âme transparente.
Si tu voyais maintenant
mes os dans le miror,
tu ne voudrais plus être ma mère
même si une telle punition avait grandi en haillons !
Autoportret
Când m-ai născut, mamă, mi-ai pus beton în călcâie şi prea puţină sare între coaste,
m-ai legat cu cătuşe
de un suflet transparent.
Dacă mi-ai vedea acum
ciolanele din oglindă nu ţi-ai dori să fi tu mama mea,
chiar în zdrenţe să fi crescut
o atare pedepsire !
Monday, February 1, 2010
IOAN HĂDĂRIG-Poeţii beau din apa exilului
Ştefan Munteanu
Exilul literar românesc postbelic reprezită un fenomen complex, o adevărată istorie dincolo de posibile definiţii sociale, culturale sau estetice, dincolo de dimensiunea unei moment cultural. Studiat şi cercetat, acceptat sau neacceptat, fie că este definit ca exil interior sau exterior, el caracterizează în perioade definită de timp literatura şi cultura. Referindu-se la acest fenomen Ion Simuţ arăta : „Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii, elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat, cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008). Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi, făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic. Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic, economic şi cultural.”
Personalitate a exilului românesc Ştefan Munteanu s-a născut la Caracal, la 4 noiembrie 1926. Absolvent al Instititului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, secţia: desen animat, a activat până în 1972, ca scenarist, pictor şi regizor la Studioul Cinematografic “Bucureşti”.
Filmografia realizată de Ştefan Munteanu în perioada cat a locuit în România cuprinde producţiile: “Zgribulici” (medalie de bronz la Festivalul Internaţional al Filmelor pentru Tineret, Veneţia, 1962); “Dimensiuni” (diplomă de merit la Festivalul Internaţional al Filmelor de Autor, Bergamo, 1966); “Vade mecum” (diploma Festivalului Internaţional de Filme, Triest, 1972;
„Perioada 1948-1964 este cea mai dură în interiorul regimul comunist din România, prin represiune, arestări, domiciliu forţat, cenzură, interdicţia de circulaţie a persoanelor în afara graniţelor, lipsa de comunicare şi de informaţie, sovietizare. Lipsa legăturilor de orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un eveniment senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată numai celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist, care nu aveau de ce să rămână în străinătate”
A colaborat, cu grafică şi ilustraţii, la reviste literare ale epocii: Gazeta literară, Luceafărul, Flacăra, Tribuna, Urzica. Expoziţii realizate de Ştefan Munteanu: Predeal-1948; Bucureşti-1957, 1960, 1968; Roma-1972; Atena-1973; Livornia, Michigan-1074; San Francisco-1975,1978; Oakland-1976; München-1980; Los Angeles-1981;
Din 1973, stabilit în S.U.A., colaborează cu poezii şi ilustraţii la publicaţiile din exil: Mele-Hawaii; Apoziţia şi Revista Scriitorilor Români din München; Agora-Berlin; Limite-Paris. Fondator şi redactor al foii de literatură Micron, apărută la Los Angeles (1976 – 1981);
Îndrăgostit de artă şi litere desfăşoară o importantă activitatea poetică concretizată în volumele : Zăpezile violete - 1976; Povestiri într-un milimetru - 1977; Căsuţa poştală - 1977; Liceul Militar - 1977; Un nor cu număr de provincie - 1978; Vacanţă de seară - 1979; Cerul în buzunar - 1980; Sintaxa aerului - 1981; Armura de staniol - 1981; picto-poeme – I beg to differ - 1980; albume cu desene: All right -1976; Dreams - 1980; cartea pentru copii – Floarea şi buruiana - 1978;
Apariţii postume cu poeme şi desene aparţinând autorului: Poeţii beau din apa cerului – antologie îngrijită de George Vulturescu şi prefaţată de Ion Negoiţescu, 1995; Arhitectura memoriei – picto-poeme, sub îngrijirea lui Geo Şerban, 2000;
A fost membru al Asociaţiei Cineaştilor din România şi al ARA – The American Romanian Academy of Arts and Sciences.
S-a stins la 9 decembrie 1990, la Los Angeles.
Referindu-se la omul şi artistul Stefan Munteanu, Felicia Munteanu (casătorită cu Vlad, fiul scriitorului) arăta într-un articol publicat pun „Pagini aiudene” :
„Ştefan Munteanu – două biografii: una de dicţionar şi una poetică. Ce se află între ele?! Un OM. Un om ca toţi alţii sau… poate nu chiar ca toţi.
Un om care a cunoscut deopotrivă soarele şi luna, lumina şi întunericul, muntele şi abisul, dar care a ştiut să nu-şi pună singur cunună de lauri şi nici să nu se plece să ducă vreo trenă. Şi din această postură a stat “cu perdelele fluturând,/ cu uşile toate deschise”şi a dăruit “adăpost/pentru vremea de furtună / a fiecăruia,/ încăperile / din inima noastră./ Bilet de intrare / cuvântul: Om.”
Un om care şi-a iubit ţara şi care s-a stins de dorul ei. A dus-o cu el, ascunsă în buzunarele sufletului şi a plâns-o cu lacrimi de cerneală. De ce n-a rămas să-i mănânce “pâinea cât de rea”? Pentru că foamea lui era de altă natură iar pâinea pe care o căuta nu se găsea decât în penitenciar – singurul loc unde românii puteau simţi gustul libertăţii.
Un om care nu obişnuia să meargă la biserică, dar care a suferit pentru fiecare cărămidă smulsă din trupul bisericilor dărâmate de comunism, pentru fiecare aripă de înger, strivită în sufletul tinerilor. Aşa s-a născut tabloul “Pleacă sfinţii de la Voroneţ”, unul dintre “cele mai profunde poeme în grafica românească, poate singurul care prin peniţă a reuşit să ne rezume tragedia românească, în special, şi tragedia lumii, în general, ca început al sfârşitului de veac”, după cum aprecia, într-un articol, Dumitru Ichim.”
Într-o altă pagină de memorii, legate de Ştefan Munteanu şi familia sa, Viorica Lawson, profesoară la Los Angeles, prietenă a familiei, scria :
„Dacă poetul şi artistul Ştefan Munteanu a fost prezentat publicului român şi exegeza operei sale e în plină desfăşurare, omul Stefan Munteanu rămâne învăluit în mister. Nu putem face în câteva rânduri un portret reuşit al omului complex care a fost Stefan Munteanu, dar vom încerca să-l schiţăm în câteva linii. Sperăm ca, în timp, mărturiile celor care l-am cunoscut pe artist să crească şi chipul lui să capete adâncimile pe care le merita.
Ştefan era mai înainte de orice un om cu principii riguroase pe care şi le respecta eroic. Primul principiu pe care l-am observat era disciplina de lucru: se scula devreme şi muncea neîntrerupt ceasuri întregi; masa de scris, planşeta de desenat, şevaletul de pictat, toate creioanele, culorile etc. erau întotdeauna curate, asezate în aceeaşi ordine proprie, funcţională, şi gata oricând de lucru.
Artist prin excelenţă, Stefan distila realitatea şi o recrea prin poeme şi desene originale. Poetul care mânuia cuvintele cu dexteritate nu era volubil: îşi drămuia cuvintele în public şi devenea taciturn când fie conversaţia, fie compania nu-i erau pe plac. În asemenea împrejurari, se retragea în sine şi schiţa desene pe serveţele sau compunea un poem în gând. Ne-am aflat de multe ori împreună în aceeaşi încăpere, de obicei în case de români americanizaţi, materialişti şi vorbăreţi, a caror conversaţie in circulo ne sufoca şi ne fîcea să plecam. Odatî ajuns acasî, poetul se aşeza la masa de lucru şi începea un process catartic de muncă ţi de epurare, ca să restabilească frumosul, un alt principiu vital pentru om si artist.
Îşi iubea familia cu religiozitate: Mioara, soţia lui, şi Vlad, fiul lor, erau entitati sacre în viaţa artistului şi lor le-a dedicat întreaga lui opera, câteodată explicit, alteori doar implicit. Prezenta Mioarei strabate poezia lui Stefan si-i împrumuta o duiosie feminină neaşteptată. Mioara i-a fost muză, colaborator şi critic. După moartea lui prematură, opera lui Stefan Munteanu a început sa fie cunoscută în cercuri din ce în ce mai largi datorită în mare parte eforturilor şi sacrificiilor Mioarei. Vlad apare în multe ipostaze - copil, adolescent, tânăr, şi matur-, fiecare cu alt ton şi alt mesaj: două sânt, însă, mesajele principale pentru fiul care i-a moştenit talentul: un îndemn să-şi găsească propriul lui glas artistic şi să iasă din anonimat.
Ca prieten, Stefan era amicul perfect – doresc sa profit de ocazie si sa-i multumesc postum pentru dragostea ce mi-a purtat-o şi care mi-a încălzit inima în cel mai rece anotimp al vietii mele. Stefan era un suflet rar, un cavaler medieval care gândea frumos şi lupta pentru principiile în care credea: artă, familie, adevăr, puritate, disciplină, prietenie.”
In literatura exilului Ştefan Munteanu şi-a creionat un parcurs poetic original şi experimental (reviste apărute într-un singur exemplar, picto-poeme etc.). Versurile sale sunt construite în arhitectura grafică a imaginilor, dar şi în ceea ce poetul numeşte „arhitectura memoriei”.
Conturând o posibilă imagine a „poetului Ştefan Munteanu”, în deschiderea poemelor din „Poeţii beau din apa cerului”, criticul Ion Negoiţescu nota : „Dacă vrem să situăm versurile lui Ştefan Munteanu în cadrul literaturii noastre contemporane şi dacă ţinem seama de faptul că aceste versuri sunt creatoare de atmosferă epică, sunt fanteziste şi policrome, versuri purtate de melodia lor interioară, versuri onirice şi manieriste, ce nu se lasă totuşi risipite în preţiozitate şi vag; de vrem prin urmare să-i aflăm lui Ştefan Munteanu tovarăşi de drum în călătoria lui visătoare printre stelele care se învârt fericite şi leneşe în jurul insului singuratic şi anxios, vom numi desigur poeţi ai stihului şi ai prozei ca Leonid Dimov, Andrei Ujică sau Emil Brumaru”
Pentru Ştefan Munteanu poezia a reprezentat un loc ideal de refugiu, un loc unde ascuns de „ceaţa londoneză” cuvindele se zidesc in imagini asemenea unor copaci care „se urcă spre parc, pastelaţi de ceaţă”. Refugiul poetului lângă umbrele căzute „sfâşiate de prea multă lumină”, in aşteptarea soarelui care va năvăli peste ele „ştergându-le visul abia colorat/taia ceaţa în bucăţele mărunte, introduse în/cinismul observaţiei lucide”. Conştient că „autorii se ascund într-o fantasmă, în ciuda hărtiei/prezente lângă dansul degetelor prin/grădina de cerneala” poetul îşi clădeste o lume a himerelor în care „oraşul tuşeşte, „locomotivele fumează”, o lume a deziluziilor în care si „farmecul din ceaţa londoneză se stinse...”
Referindu-se, de data aceasta, la dragostea şi admiraţia lui Ştefan Munteanu pentru creţia eminesciană, atât în grafică cât şi în pozie, Ion Buzaşi arată că : “În volumul postum “Arhitectura memoriei”, îngrijit de Geo Şerban, poezia “Verba” este o odă închinată lui Eminescu:
Teiul in cămaşe de forţă
între şerpi de asfalt,
cerul lăsat într-o parte,
să curgă lumina pe străzi;
şi noi tăiaţi de sticle, în cópii incorecte,
un om vesel, bând din pahare străine
se atârna de scaune,
oamenii gravi, clătinau capetele;
teiul s-a cutremurat,
cerul s-a închis,
lumina a stat,
tăcerea s-a lăsat în genunchi...
singur
poetul vesel surâdea
făcând cu ochiul
lui Eminescu Mihail.
Este o poezie ce conturează contraste între civilizaţia devastatoare de sensibilitate umană şi câteva repere ale poeziei eminesciene – teiul – ajuns în cămaşe de forţă / între şerpi de asfalt şi poetul surâzător vesel - faţă de oamenii gravi (nişte cópii incorecte) văzuţi prin sticle deformatoare de imagini. În acest contrast şi, ca o consecinţă a lui, se sugerează această vlăguire a sensibilităţii umane, prin câteva enunţuri de rezonanţă apocaliptică: teiul s-a cutremurat / cerul s-a închis,/ lumina a stat,/ tăcerea s-a lăsat în genunchi… Finalul este o reluare a unui crâmpei de vers eminescian din postuma Numai poetul… la Ştefan Munteanu – singur poetul; credinţa lui în perenitatea valorilor spirituale este sugerată de o complicitate ştrengărească cu Eminescu Mihail, poetul despre care Constantin Noica spunea că este “ ca şi Goethe pentru germani, conştiinţa noastră mai bună”.
Pasiunea lui Ştefan Munteanu pentru poezia lui Eminescu este însă mai veche. În 1968 (la vârsta de 42 de ani) când la Casa Scriitorilor a avut loc o seară de Plastică şi poezie, îl găsim în calitate de grafician alături de poetul Tudor George. Grafica lui era consacrată interpretării în limbaj plastic a poeziei eminesciene. Noutatea viziunii a fost subliniată de Ion Vlasiu: “ Ştefan Munteanu prezintă poezia lui Eminescu într-o nouă viziune grafică ale cărei faţete se încheagă armonios pe un traseu de riguroasă observaţie intelectuală, sugerând cu discreţie aura lirică a unor poezii, care prin viziune şi construcţie prezintă piedici greu de învins pentru ilustratori “./…/
În această antologie, Ştefan Munteanu semnează ilustraţiile la următoarele poezii: Rugăciune, O, rămâi, Ce te legeni…, La mijloc de codru…, Lacul, Peste vârfuri, Odă (în metru antic) Trecut-au anii…, Pe lângă plopii fără soţ şi Luceafărul.
Ţinând cont de faptul că această antologie începe cu o poezie religioasă (Rugăciune) şi se încheie tot cu o poezie religioasă (Răsai asupra mea), două imnuri mariane, capodopere ale poeziei creştine româneşti, considerăm că alcătuitorii ediţiei au apreciat că inspiraţia religioasă e una din temele fundamentale ale poeziei eminesciene.
La romanţa Pe lângă plopii fără soţ, relaţia text-grafică pare mai directă: apare “geamul tău ce strălucea”, în faţa lui trei siluete de plopi, iar alături chipul posibil al îndrăgostitului ce pare legat de steaua norocului pe care ar fi aprins-o prin iubire: “Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins.”
La elegiile pe tema trecerii timpului O, rămâi şi Trecut-au anii…, ilustraţiile concretizează convingător aprecierea lui Ion Vlasiu: “ating rezonanţele versului muzical” – par intonate pe coarde subţiri, atrăgându-te spre adânca simţire a poetului; o margine de pădure ce-şi clatină întrebătoare bolţile, pare ea însăşi expresia îndurerată a interogaţiei din final: “Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” La Trecut-au anii… accentul cade pe norii ce înseamnă trecerea nestăvilită a vremii, şi, oglindirea lor estompată pe luciul apei, sugerează neputinţa întoarcerii la “zarea tinereţii”, fermecată de poveşti şi doine, ghicitori, eresuri./.../
Refuzând, după cum spune Ion Vlasiu, deviaţiile spre pictoresc şi factologic, Ştefan Munteanu a realizat o nouă viziune grafică a poeziei lui Eminescu, una originală şi poetică.”
George Vulturescu în Nota editorului la volumul Poeţii beau din apa cerului conturează posibila realitate a poeziei lui Ştefan Munteanu :” Modernitatea acestor poeme stă sub semnul dualităţii artistului Ştefan Munteanu – cineastul şi graficianul. Primul „regizează” cadrul, alege dispersarea egală a punctelor de culoare în peisaj, subliniază şi gradează încărcătura şi ironia replicilor. Graficianul are minuţiozitatea lucrului „în tuş” decuipând fragmentul şi redându-l analogiei. În aparenţă monocordă, rostită de o voce „albă” care aşează cuvintele în complementaritate, precum culorile, poeyia lui Ştefan Munteanu este o poeyie de notaţie, de jurnal al unor impresii (mult vizualizate, ca şi cum ar fi vorba de intenţii pentru tablouri niciodată terminate) şi stări metafizice : „E frig, e beznă.../e spart un geam ce dă spre/infinit” (Secţiune prin iarnă).
În „Patimile artistului în exil”, studiu inclus în „Arhitectura memoriei” Geo Şerban se destăinuie : „Pe căi ocolite, îmi parvenea, în 1980, plaheta de versuri Cerul în buzunar, apoi în 1981, împlinirea un ui proiect ce păruse abandonat : Armura de staniol. Pentru starea de spirit a autorului, ajunge citat primul rând din carte („Ce nebunie să încercăm, luciyi, să facem bilantul”) Şi din final (”Ploapele cerului/cad trase de umbre ce coboară pentru noi/cei ce au ajuns la capătul/labirintului bersatul”). Obsesiv imagini încărcate de grele, imposibile presinţiri : „oameni în haine sumbre, călători prin/particulele Destinului”...
Căutând relaţia de suflet dintre poet şi Aiud, Felicia Munteanu dezvăluie :
„ Judecând după unele lucrări ale sale (poezii, desene, corespondenţă) vom putea descoperi că Ştefan Munteanu nu a fost un simplu trecător grăbit prin Aiud. Ochiul lui de artist a surprins pe retina memoriei elemente de detaliu pe care le relevă cu neascunsă duioşie, sub diferite forme.
Aşa cum am mai arătat, Aiudul este semnificativ pentru poet în măsura în care acesta reprezintă locul în care s-a îndrăgostit de cea care în scurt timp îi va fi devenit soţie. Am exemplificat acest lucru prin poezia “În gara mică” în care Aiudul, deşi prezentat în tuşe sumbre, se constituie în scenă pentru dansul “balerinei blonde”. Poezia, datată 6 ianuarie 1952 şi însoţită de un desen realizat mai târziu în culori destul de vesele, poate părea un imbold singular al unui îndrăgostit (…”că nu e om să nu fi scris o poezie”…). Şi totuşi nu e aşa…
Ne dovedeşte asta poemul “Ceaţă londoneză”, scris în 1976, în mai multe variante, (după 24 de ani, la o depărtare de 10 000 de kilometri, peste ocean). Ce este acest poem dacă nu o rememorare a primilor paşi prin “oraşul mic” cu “casele şchioape, o fabrică de ceva, magazine tăcute, licee stridente, o gară în genunchi, …o biserică, un turn cu ceas, o cetate muzeu şi parcul? Acesta din urmă apare pe parcursul poemului în mai multe ipostaze, situându-se oarecum în postura unui personaj principal alături de fetele care vin la el “două câte două, puţin speriate, zgândărite de o curiozitate eruptivă…, depănând cărările, împletind aleile, numărând paşii.” Uneori parcul e numai al lor, ele “vorbind toate/ în acelaşi cub spaţial” iar el “…uită de ei (de copaci – n.n), curând,/ ca să primească fetele…”. Alteori, el e al tuturor: “prin parc trec/ câţiva militari,/ o ţărancă sub sarică,/ un bătrân cu baston,/ două maici…”
Curgerea poemului seamănă cu derularea unui film (să nu uităm că Ştefan Munteanu a fost şi regizor) a cărui acţiune se desfăşoară într-un oraş mic în care cerul are “barba fumurie” …”(chiar şi ras proaspăt/ …e tot posomorât)”, clădirile sunt când minuscule, când înălţându-se în turnuri îndrăzneţe, cu ploi sub care “oraşul tuşeşte/ respirând cu un plămân-sanatoriu”, cu locomotive care “fumează/ şi se duc,/ cu ţigara-n dinţi, peste deal.”Aerul acesta pesimist este străpuns din când în cînd de fetele care, în timp ce împart “pătrate şi triunghiuri de râs/ între ele,/ dintr-o tartă, mare,/ de veselie“, se simt “în centrul/ universului minuscul”.
În film apar şi câteva personaje secundare, dar cu personalitate foarte bine conturată. Astfel “timpul curge,/ corect îmbrăcat/ cu pălăria de ore/ şi pantofii de minute/ ce nu se aud/ de 60 de ori/ în acelaşi loc”, “Noaptea,/ O doamnă voalată,” oferă fetelor “bilete de călătorie/ în insula subconştientului”. Prin contrast, “Dimineaţa (o gospodină cu şorţ)” şterge visele “cu o cârpă,/ făcându-le să lucească/ invizibile.
Ce lipseşte din tablou? Penitenciarul pe care îl remarcă toată lumea ca pe o emblemă negativă. Totuşi Ştefan Munteanu nu îl menţionează. Poate pentru că ochiul său sensibil a ştiut să descopere alte simboluri, cele care intr-adevăr conferă personalitate oraşului nostru.
Au trecut mai bine de 50 de ani. Unele “case-buburuze“ au fost înlocuite de altele, fireşte mai mari şi mai colorate, “fabrica de ceva” s-a transformat în ditamai uzina iar acum stă fărâmiţată în câteva “fabrici de ceva” şi “fabrici de nimic”, gara e în mare parte aceeaşi, chiar dacă locomotivele sunt electrice, iar parcul s-a modernizat. Cu toate acestea, copacii lui “se urcă…doi câte doi,/ sentimentali/ şi mor/ pastelaţi de ceaţă,/ Parcul/ îi aşază pe alei,/ îi resfiră pe cer,/ îi spală cu ploi fugare…”la fel ca odinioară. Băncile oferă prilej de răgaz iar aleile aşteaptă să fie “depănate” sau “împletite” de alte fete, de alţi îndrăgostiţi.
Mă întreb însă, câţi dintre ei observă că aici, în parc, copacii “se piaptănă foşnind”, cu degetele până la cer?...
Explicaţie:
Fetele sunt personaje reale, Livia, Maricica şi Rodica Mărginean, şi locuiau cândva pe strada Axente Sever, devenită Ion Creangă. A patra e cea pentru care “pegasul” acceptă să-şi piardă nemurirea – Mioara Buzaş, soţia lui Ştefan Munteanu.”
Iată, şi un poem scris de Ştefan Munteanu, în Aiud , la 6 ianuarie 1952 :
***
În gara mică trenu’ oprea doar
un minut
ca să miroase flori şi să strănute.
Casierul alerga să-l ţină încă de
căpăstru
până urca, valsând, o balerină
blondă.
Din gară se făcea o stradă
cocoşată,
o apă anonimă sub zăplaz
şi case – buburuze între dealuri.
Pe-acolo balerina da un recital
cu lămpi de scenă – licurici
şi spectatori închişi sub gene.
În timp ce luna pendula,
Trecea pe stradă un camion,
Veneau soldaţii din manevră,
Rula un film cu muncitori,
Ploua, ningea. Şi cam atât.
Dar balerina tot dansa,
cu păr de aur
(în taină aştepta un voievod)
şi la un bal sosi un tânăr încruntat,
o luă cu el,
uitând armura’n garderobă.
Acum, în gara mică trenul
opreşte un minut şi pleacă glonţ.
Bibliografie :
Munteanu, Stefan, Poeţii beau din apa cerului, Piatra Neamţ, Casa de Editură Panteon, 1995
Munteanu, Stefan, Arhitectura memoriei, Bucureşti, Editura Universal Dalsi,
Popa, Mircea, Convergente europene, Oradea, Editura Cogito, 1995.
Popa, Mircea., Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români în exil. Bucarest: Editura Globus, 1998
Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, vol. I-II, Timisoara, Editura Amarcord, 1995-2000.
Dumitrescu, Vasile C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini etc., selectia textelor, îngrijirea editiei, indice de nume, cuvânt introductiv de Victor Frunză, Bucuresti, Editura Victor Frunză, 1997.
Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrisilor, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 1998.
Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure! – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 2000.
Glodeanu, Gheorghe. , Incursiuni în literatura diasporei si a disidentei, Editura Libra, Bucuresti, 1999.
Simuţ, Ion, Cronologia exilului literar postbelic, în “România literară”, SERIE NOUA, anul nr:23 (13/06/2008 - 19/06/2008), p.3
Muntean, Felicia,Ştefan Munteanu – un OM, în „Pagini aiudene”, SERIE NOUĂ, anul IV, nr. 9/10 (41/42), septembrie/octombrie 2006, pp.3,4
Buzaşi , Ion, Eminescu în viziunea lui Ştefan Munteanu, în „Pagini aiudene”, SERIA NOUĂ, anul V, nr. 1,2 (45,46), ianuarie-februarie, 2007, p.6
* * * Dictionarul esential al scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucuresti, Editura Albatros, 2000.
* * * Literatura diasporei, antologie comentată, alcătuită de Florea Firan si Constantin M. Popa, Craiova, Editura Poesis, 1994.
* * * Pagini aiudene, nr. 9,10 (41,42), anul IV, septembrie, octombrie 2006
* * * Pagini aiudene, nr. 5,6,7 (49,50,51), anul V, mai, iunie, iulie, 2007
* * * Pagini aiudene, nr. 8,9,10 (52,53,54), anul V, aug., sept. oct., 2007
Exilul literar românesc postbelic reprezită un fenomen complex, o adevărată istorie dincolo de posibile definiţii sociale, culturale sau estetice, dincolo de dimensiunea unei moment cultural. Studiat şi cercetat, acceptat sau neacceptat, fie că este definit ca exil interior sau exterior, el caracterizează în perioade definită de timp literatura şi cultura. Referindu-se la acest fenomen Ion Simuţ arăta : „Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii, elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat, cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008). Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi, făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic. Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic, economic şi cultural.”
Personalitate a exilului românesc Ştefan Munteanu s-a născut la Caracal, la 4 noiembrie 1926. Absolvent al Instititului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, secţia: desen animat, a activat până în 1972, ca scenarist, pictor şi regizor la Studioul Cinematografic “Bucureşti”.
Filmografia realizată de Ştefan Munteanu în perioada cat a locuit în România cuprinde producţiile: “Zgribulici” (medalie de bronz la Festivalul Internaţional al Filmelor pentru Tineret, Veneţia, 1962); “Dimensiuni” (diplomă de merit la Festivalul Internaţional al Filmelor de Autor, Bergamo, 1966); “Vade mecum” (diploma Festivalului Internaţional de Filme, Triest, 1972;
„Perioada 1948-1964 este cea mai dură în interiorul regimul comunist din România, prin represiune, arestări, domiciliu forţat, cenzură, interdicţia de circulaţie a persoanelor în afara graniţelor, lipsa de comunicare şi de informaţie, sovietizare. Lipsa legăturilor de orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un eveniment senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată numai celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist, care nu aveau de ce să rămână în străinătate”
A colaborat, cu grafică şi ilustraţii, la reviste literare ale epocii: Gazeta literară, Luceafărul, Flacăra, Tribuna, Urzica. Expoziţii realizate de Ştefan Munteanu: Predeal-1948; Bucureşti-1957, 1960, 1968; Roma-1972; Atena-1973; Livornia, Michigan-1074; San Francisco-1975,1978; Oakland-1976; München-1980; Los Angeles-1981;
Din 1973, stabilit în S.U.A., colaborează cu poezii şi ilustraţii la publicaţiile din exil: Mele-Hawaii; Apoziţia şi Revista Scriitorilor Români din München; Agora-Berlin; Limite-Paris. Fondator şi redactor al foii de literatură Micron, apărută la Los Angeles (1976 – 1981);
Îndrăgostit de artă şi litere desfăşoară o importantă activitatea poetică concretizată în volumele : Zăpezile violete - 1976; Povestiri într-un milimetru - 1977; Căsuţa poştală - 1977; Liceul Militar - 1977; Un nor cu număr de provincie - 1978; Vacanţă de seară - 1979; Cerul în buzunar - 1980; Sintaxa aerului - 1981; Armura de staniol - 1981; picto-poeme – I beg to differ - 1980; albume cu desene: All right -1976; Dreams - 1980; cartea pentru copii – Floarea şi buruiana - 1978;
Apariţii postume cu poeme şi desene aparţinând autorului: Poeţii beau din apa cerului – antologie îngrijită de George Vulturescu şi prefaţată de Ion Negoiţescu, 1995; Arhitectura memoriei – picto-poeme, sub îngrijirea lui Geo Şerban, 2000;
A fost membru al Asociaţiei Cineaştilor din România şi al ARA – The American Romanian Academy of Arts and Sciences.
S-a stins la 9 decembrie 1990, la Los Angeles.
Referindu-se la omul şi artistul Stefan Munteanu, Felicia Munteanu (casătorită cu Vlad, fiul scriitorului) arăta într-un articol publicat pun „Pagini aiudene” :
„Ştefan Munteanu – două biografii: una de dicţionar şi una poetică. Ce se află între ele?! Un OM. Un om ca toţi alţii sau… poate nu chiar ca toţi.
Un om care a cunoscut deopotrivă soarele şi luna, lumina şi întunericul, muntele şi abisul, dar care a ştiut să nu-şi pună singur cunună de lauri şi nici să nu se plece să ducă vreo trenă. Şi din această postură a stat “cu perdelele fluturând,/ cu uşile toate deschise”şi a dăruit “adăpost/pentru vremea de furtună / a fiecăruia,/ încăperile / din inima noastră./ Bilet de intrare / cuvântul: Om.”
Un om care şi-a iubit ţara şi care s-a stins de dorul ei. A dus-o cu el, ascunsă în buzunarele sufletului şi a plâns-o cu lacrimi de cerneală. De ce n-a rămas să-i mănânce “pâinea cât de rea”? Pentru că foamea lui era de altă natură iar pâinea pe care o căuta nu se găsea decât în penitenciar – singurul loc unde românii puteau simţi gustul libertăţii.
Un om care nu obişnuia să meargă la biserică, dar care a suferit pentru fiecare cărămidă smulsă din trupul bisericilor dărâmate de comunism, pentru fiecare aripă de înger, strivită în sufletul tinerilor. Aşa s-a născut tabloul “Pleacă sfinţii de la Voroneţ”, unul dintre “cele mai profunde poeme în grafica românească, poate singurul care prin peniţă a reuşit să ne rezume tragedia românească, în special, şi tragedia lumii, în general, ca început al sfârşitului de veac”, după cum aprecia, într-un articol, Dumitru Ichim.”
Într-o altă pagină de memorii, legate de Ştefan Munteanu şi familia sa, Viorica Lawson, profesoară la Los Angeles, prietenă a familiei, scria :
„Dacă poetul şi artistul Ştefan Munteanu a fost prezentat publicului român şi exegeza operei sale e în plină desfăşurare, omul Stefan Munteanu rămâne învăluit în mister. Nu putem face în câteva rânduri un portret reuşit al omului complex care a fost Stefan Munteanu, dar vom încerca să-l schiţăm în câteva linii. Sperăm ca, în timp, mărturiile celor care l-am cunoscut pe artist să crească şi chipul lui să capete adâncimile pe care le merita.
Ştefan era mai înainte de orice un om cu principii riguroase pe care şi le respecta eroic. Primul principiu pe care l-am observat era disciplina de lucru: se scula devreme şi muncea neîntrerupt ceasuri întregi; masa de scris, planşeta de desenat, şevaletul de pictat, toate creioanele, culorile etc. erau întotdeauna curate, asezate în aceeaşi ordine proprie, funcţională, şi gata oricând de lucru.
Artist prin excelenţă, Stefan distila realitatea şi o recrea prin poeme şi desene originale. Poetul care mânuia cuvintele cu dexteritate nu era volubil: îşi drămuia cuvintele în public şi devenea taciturn când fie conversaţia, fie compania nu-i erau pe plac. În asemenea împrejurari, se retragea în sine şi schiţa desene pe serveţele sau compunea un poem în gând. Ne-am aflat de multe ori împreună în aceeaşi încăpere, de obicei în case de români americanizaţi, materialişti şi vorbăreţi, a caror conversaţie in circulo ne sufoca şi ne fîcea să plecam. Odatî ajuns acasî, poetul se aşeza la masa de lucru şi începea un process catartic de muncă ţi de epurare, ca să restabilească frumosul, un alt principiu vital pentru om si artist.
Îşi iubea familia cu religiozitate: Mioara, soţia lui, şi Vlad, fiul lor, erau entitati sacre în viaţa artistului şi lor le-a dedicat întreaga lui opera, câteodată explicit, alteori doar implicit. Prezenta Mioarei strabate poezia lui Stefan si-i împrumuta o duiosie feminină neaşteptată. Mioara i-a fost muză, colaborator şi critic. După moartea lui prematură, opera lui Stefan Munteanu a început sa fie cunoscută în cercuri din ce în ce mai largi datorită în mare parte eforturilor şi sacrificiilor Mioarei. Vlad apare în multe ipostaze - copil, adolescent, tânăr, şi matur-, fiecare cu alt ton şi alt mesaj: două sânt, însă, mesajele principale pentru fiul care i-a moştenit talentul: un îndemn să-şi găsească propriul lui glas artistic şi să iasă din anonimat.
Ca prieten, Stefan era amicul perfect – doresc sa profit de ocazie si sa-i multumesc postum pentru dragostea ce mi-a purtat-o şi care mi-a încălzit inima în cel mai rece anotimp al vietii mele. Stefan era un suflet rar, un cavaler medieval care gândea frumos şi lupta pentru principiile în care credea: artă, familie, adevăr, puritate, disciplină, prietenie.”
In literatura exilului Ştefan Munteanu şi-a creionat un parcurs poetic original şi experimental (reviste apărute într-un singur exemplar, picto-poeme etc.). Versurile sale sunt construite în arhitectura grafică a imaginilor, dar şi în ceea ce poetul numeşte „arhitectura memoriei”.
Conturând o posibilă imagine a „poetului Ştefan Munteanu”, în deschiderea poemelor din „Poeţii beau din apa cerului”, criticul Ion Negoiţescu nota : „Dacă vrem să situăm versurile lui Ştefan Munteanu în cadrul literaturii noastre contemporane şi dacă ţinem seama de faptul că aceste versuri sunt creatoare de atmosferă epică, sunt fanteziste şi policrome, versuri purtate de melodia lor interioară, versuri onirice şi manieriste, ce nu se lasă totuşi risipite în preţiozitate şi vag; de vrem prin urmare să-i aflăm lui Ştefan Munteanu tovarăşi de drum în călătoria lui visătoare printre stelele care se învârt fericite şi leneşe în jurul insului singuratic şi anxios, vom numi desigur poeţi ai stihului şi ai prozei ca Leonid Dimov, Andrei Ujică sau Emil Brumaru”
Pentru Ştefan Munteanu poezia a reprezentat un loc ideal de refugiu, un loc unde ascuns de „ceaţa londoneză” cuvindele se zidesc in imagini asemenea unor copaci care „se urcă spre parc, pastelaţi de ceaţă”. Refugiul poetului lângă umbrele căzute „sfâşiate de prea multă lumină”, in aşteptarea soarelui care va năvăli peste ele „ştergându-le visul abia colorat/taia ceaţa în bucăţele mărunte, introduse în/cinismul observaţiei lucide”. Conştient că „autorii se ascund într-o fantasmă, în ciuda hărtiei/prezente lângă dansul degetelor prin/grădina de cerneala” poetul îşi clădeste o lume a himerelor în care „oraşul tuşeşte, „locomotivele fumează”, o lume a deziluziilor în care si „farmecul din ceaţa londoneză se stinse...”
Referindu-se, de data aceasta, la dragostea şi admiraţia lui Ştefan Munteanu pentru creţia eminesciană, atât în grafică cât şi în pozie, Ion Buzaşi arată că : “În volumul postum “Arhitectura memoriei”, îngrijit de Geo Şerban, poezia “Verba” este o odă închinată lui Eminescu:
Teiul in cămaşe de forţă
între şerpi de asfalt,
cerul lăsat într-o parte,
să curgă lumina pe străzi;
şi noi tăiaţi de sticle, în cópii incorecte,
un om vesel, bând din pahare străine
se atârna de scaune,
oamenii gravi, clătinau capetele;
teiul s-a cutremurat,
cerul s-a închis,
lumina a stat,
tăcerea s-a lăsat în genunchi...
singur
poetul vesel surâdea
făcând cu ochiul
lui Eminescu Mihail.
Este o poezie ce conturează contraste între civilizaţia devastatoare de sensibilitate umană şi câteva repere ale poeziei eminesciene – teiul – ajuns în cămaşe de forţă / între şerpi de asfalt şi poetul surâzător vesel - faţă de oamenii gravi (nişte cópii incorecte) văzuţi prin sticle deformatoare de imagini. În acest contrast şi, ca o consecinţă a lui, se sugerează această vlăguire a sensibilităţii umane, prin câteva enunţuri de rezonanţă apocaliptică: teiul s-a cutremurat / cerul s-a închis,/ lumina a stat,/ tăcerea s-a lăsat în genunchi… Finalul este o reluare a unui crâmpei de vers eminescian din postuma Numai poetul… la Ştefan Munteanu – singur poetul; credinţa lui în perenitatea valorilor spirituale este sugerată de o complicitate ştrengărească cu Eminescu Mihail, poetul despre care Constantin Noica spunea că este “ ca şi Goethe pentru germani, conştiinţa noastră mai bună”.
Pasiunea lui Ştefan Munteanu pentru poezia lui Eminescu este însă mai veche. În 1968 (la vârsta de 42 de ani) când la Casa Scriitorilor a avut loc o seară de Plastică şi poezie, îl găsim în calitate de grafician alături de poetul Tudor George. Grafica lui era consacrată interpretării în limbaj plastic a poeziei eminesciene. Noutatea viziunii a fost subliniată de Ion Vlasiu: “ Ştefan Munteanu prezintă poezia lui Eminescu într-o nouă viziune grafică ale cărei faţete se încheagă armonios pe un traseu de riguroasă observaţie intelectuală, sugerând cu discreţie aura lirică a unor poezii, care prin viziune şi construcţie prezintă piedici greu de învins pentru ilustratori “./…/
În această antologie, Ştefan Munteanu semnează ilustraţiile la următoarele poezii: Rugăciune, O, rămâi, Ce te legeni…, La mijloc de codru…, Lacul, Peste vârfuri, Odă (în metru antic) Trecut-au anii…, Pe lângă plopii fără soţ şi Luceafărul.
Ţinând cont de faptul că această antologie începe cu o poezie religioasă (Rugăciune) şi se încheie tot cu o poezie religioasă (Răsai asupra mea), două imnuri mariane, capodopere ale poeziei creştine româneşti, considerăm că alcătuitorii ediţiei au apreciat că inspiraţia religioasă e una din temele fundamentale ale poeziei eminesciene.
La romanţa Pe lângă plopii fără soţ, relaţia text-grafică pare mai directă: apare “geamul tău ce strălucea”, în faţa lui trei siluete de plopi, iar alături chipul posibil al îndrăgostitului ce pare legat de steaua norocului pe care ar fi aprins-o prin iubire: “Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins.”
La elegiile pe tema trecerii timpului O, rămâi şi Trecut-au anii…, ilustraţiile concretizează convingător aprecierea lui Ion Vlasiu: “ating rezonanţele versului muzical” – par intonate pe coarde subţiri, atrăgându-te spre adânca simţire a poetului; o margine de pădure ce-şi clatină întrebătoare bolţile, pare ea însăşi expresia îndurerată a interogaţiei din final: “Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” La Trecut-au anii… accentul cade pe norii ce înseamnă trecerea nestăvilită a vremii, şi, oglindirea lor estompată pe luciul apei, sugerează neputinţa întoarcerii la “zarea tinereţii”, fermecată de poveşti şi doine, ghicitori, eresuri./.../
Refuzând, după cum spune Ion Vlasiu, deviaţiile spre pictoresc şi factologic, Ştefan Munteanu a realizat o nouă viziune grafică a poeziei lui Eminescu, una originală şi poetică.”
George Vulturescu în Nota editorului la volumul Poeţii beau din apa cerului conturează posibila realitate a poeziei lui Ştefan Munteanu :” Modernitatea acestor poeme stă sub semnul dualităţii artistului Ştefan Munteanu – cineastul şi graficianul. Primul „regizează” cadrul, alege dispersarea egală a punctelor de culoare în peisaj, subliniază şi gradează încărcătura şi ironia replicilor. Graficianul are minuţiozitatea lucrului „în tuş” decuipând fragmentul şi redându-l analogiei. În aparenţă monocordă, rostită de o voce „albă” care aşează cuvintele în complementaritate, precum culorile, poeyia lui Ştefan Munteanu este o poeyie de notaţie, de jurnal al unor impresii (mult vizualizate, ca şi cum ar fi vorba de intenţii pentru tablouri niciodată terminate) şi stări metafizice : „E frig, e beznă.../e spart un geam ce dă spre/infinit” (Secţiune prin iarnă).
În „Patimile artistului în exil”, studiu inclus în „Arhitectura memoriei” Geo Şerban se destăinuie : „Pe căi ocolite, îmi parvenea, în 1980, plaheta de versuri Cerul în buzunar, apoi în 1981, împlinirea un ui proiect ce păruse abandonat : Armura de staniol. Pentru starea de spirit a autorului, ajunge citat primul rând din carte („Ce nebunie să încercăm, luciyi, să facem bilantul”) Şi din final (”Ploapele cerului/cad trase de umbre ce coboară pentru noi/cei ce au ajuns la capătul/labirintului bersatul”). Obsesiv imagini încărcate de grele, imposibile presinţiri : „oameni în haine sumbre, călători prin/particulele Destinului”...
Căutând relaţia de suflet dintre poet şi Aiud, Felicia Munteanu dezvăluie :
„ Judecând după unele lucrări ale sale (poezii, desene, corespondenţă) vom putea descoperi că Ştefan Munteanu nu a fost un simplu trecător grăbit prin Aiud. Ochiul lui de artist a surprins pe retina memoriei elemente de detaliu pe care le relevă cu neascunsă duioşie, sub diferite forme.
Aşa cum am mai arătat, Aiudul este semnificativ pentru poet în măsura în care acesta reprezintă locul în care s-a îndrăgostit de cea care în scurt timp îi va fi devenit soţie. Am exemplificat acest lucru prin poezia “În gara mică” în care Aiudul, deşi prezentat în tuşe sumbre, se constituie în scenă pentru dansul “balerinei blonde”. Poezia, datată 6 ianuarie 1952 şi însoţită de un desen realizat mai târziu în culori destul de vesele, poate părea un imbold singular al unui îndrăgostit (…”că nu e om să nu fi scris o poezie”…). Şi totuşi nu e aşa…
Ne dovedeşte asta poemul “Ceaţă londoneză”, scris în 1976, în mai multe variante, (după 24 de ani, la o depărtare de 10 000 de kilometri, peste ocean). Ce este acest poem dacă nu o rememorare a primilor paşi prin “oraşul mic” cu “casele şchioape, o fabrică de ceva, magazine tăcute, licee stridente, o gară în genunchi, …o biserică, un turn cu ceas, o cetate muzeu şi parcul? Acesta din urmă apare pe parcursul poemului în mai multe ipostaze, situându-se oarecum în postura unui personaj principal alături de fetele care vin la el “două câte două, puţin speriate, zgândărite de o curiozitate eruptivă…, depănând cărările, împletind aleile, numărând paşii.” Uneori parcul e numai al lor, ele “vorbind toate/ în acelaşi cub spaţial” iar el “…uită de ei (de copaci – n.n), curând,/ ca să primească fetele…”. Alteori, el e al tuturor: “prin parc trec/ câţiva militari,/ o ţărancă sub sarică,/ un bătrân cu baston,/ două maici…”
Curgerea poemului seamănă cu derularea unui film (să nu uităm că Ştefan Munteanu a fost şi regizor) a cărui acţiune se desfăşoară într-un oraş mic în care cerul are “barba fumurie” …”(chiar şi ras proaspăt/ …e tot posomorât)”, clădirile sunt când minuscule, când înălţându-se în turnuri îndrăzneţe, cu ploi sub care “oraşul tuşeşte/ respirând cu un plămân-sanatoriu”, cu locomotive care “fumează/ şi se duc,/ cu ţigara-n dinţi, peste deal.”Aerul acesta pesimist este străpuns din când în cînd de fetele care, în timp ce împart “pătrate şi triunghiuri de râs/ între ele,/ dintr-o tartă, mare,/ de veselie“, se simt “în centrul/ universului minuscul”.
În film apar şi câteva personaje secundare, dar cu personalitate foarte bine conturată. Astfel “timpul curge,/ corect îmbrăcat/ cu pălăria de ore/ şi pantofii de minute/ ce nu se aud/ de 60 de ori/ în acelaşi loc”, “Noaptea,/ O doamnă voalată,” oferă fetelor “bilete de călătorie/ în insula subconştientului”. Prin contrast, “Dimineaţa (o gospodină cu şorţ)” şterge visele “cu o cârpă,/ făcându-le să lucească/ invizibile.
Ce lipseşte din tablou? Penitenciarul pe care îl remarcă toată lumea ca pe o emblemă negativă. Totuşi Ştefan Munteanu nu îl menţionează. Poate pentru că ochiul său sensibil a ştiut să descopere alte simboluri, cele care intr-adevăr conferă personalitate oraşului nostru.
Au trecut mai bine de 50 de ani. Unele “case-buburuze“ au fost înlocuite de altele, fireşte mai mari şi mai colorate, “fabrica de ceva” s-a transformat în ditamai uzina iar acum stă fărâmiţată în câteva “fabrici de ceva” şi “fabrici de nimic”, gara e în mare parte aceeaşi, chiar dacă locomotivele sunt electrice, iar parcul s-a modernizat. Cu toate acestea, copacii lui “se urcă…doi câte doi,/ sentimentali/ şi mor/ pastelaţi de ceaţă,/ Parcul/ îi aşază pe alei,/ îi resfiră pe cer,/ îi spală cu ploi fugare…”la fel ca odinioară. Băncile oferă prilej de răgaz iar aleile aşteaptă să fie “depănate” sau “împletite” de alte fete, de alţi îndrăgostiţi.
Mă întreb însă, câţi dintre ei observă că aici, în parc, copacii “se piaptănă foşnind”, cu degetele până la cer?...
Explicaţie:
Fetele sunt personaje reale, Livia, Maricica şi Rodica Mărginean, şi locuiau cândva pe strada Axente Sever, devenită Ion Creangă. A patra e cea pentru care “pegasul” acceptă să-şi piardă nemurirea – Mioara Buzaş, soţia lui Ştefan Munteanu.”
Iată, şi un poem scris de Ştefan Munteanu, în Aiud , la 6 ianuarie 1952 :
***
În gara mică trenu’ oprea doar
un minut
ca să miroase flori şi să strănute.
Casierul alerga să-l ţină încă de
căpăstru
până urca, valsând, o balerină
blondă.
Din gară se făcea o stradă
cocoşată,
o apă anonimă sub zăplaz
şi case – buburuze între dealuri.
Pe-acolo balerina da un recital
cu lămpi de scenă – licurici
şi spectatori închişi sub gene.
În timp ce luna pendula,
Trecea pe stradă un camion,
Veneau soldaţii din manevră,
Rula un film cu muncitori,
Ploua, ningea. Şi cam atât.
Dar balerina tot dansa,
cu păr de aur
(în taină aştepta un voievod)
şi la un bal sosi un tânăr încruntat,
o luă cu el,
uitând armura’n garderobă.
Acum, în gara mică trenul
opreşte un minut şi pleacă glonţ.
Bibliografie :
Munteanu, Stefan, Poeţii beau din apa cerului, Piatra Neamţ, Casa de Editură Panteon, 1995
Munteanu, Stefan, Arhitectura memoriei, Bucureşti, Editura Universal Dalsi,
Popa, Mircea, Convergente europene, Oradea, Editura Cogito, 1995.
Popa, Mircea., Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români în exil. Bucarest: Editura Globus, 1998
Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, vol. I-II, Timisoara, Editura Amarcord, 1995-2000.
Dumitrescu, Vasile C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini etc., selectia textelor, îngrijirea editiei, indice de nume, cuvânt introductiv de Victor Frunză, Bucuresti, Editura Victor Frunză, 1997.
Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrisilor, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 1998.
Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure! – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 2000.
Glodeanu, Gheorghe. , Incursiuni în literatura diasporei si a disidentei, Editura Libra, Bucuresti, 1999.
Simuţ, Ion, Cronologia exilului literar postbelic, în “România literară”, SERIE NOUA, anul nr:23 (13/06/2008 - 19/06/2008), p.3
Muntean, Felicia,Ştefan Munteanu – un OM, în „Pagini aiudene”, SERIE NOUĂ, anul IV, nr. 9/10 (41/42), septembrie/octombrie 2006, pp.3,4
Buzaşi , Ion, Eminescu în viziunea lui Ştefan Munteanu, în „Pagini aiudene”, SERIA NOUĂ, anul V, nr. 1,2 (45,46), ianuarie-februarie, 2007, p.6
* * * Dictionarul esential al scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucuresti, Editura Albatros, 2000.
* * * Literatura diasporei, antologie comentată, alcătuită de Florea Firan si Constantin M. Popa, Craiova, Editura Poesis, 1994.
* * * Pagini aiudene, nr. 9,10 (41,42), anul IV, septembrie, octombrie 2006
* * * Pagini aiudene, nr. 5,6,7 (49,50,51), anul V, mai, iunie, iulie, 2007
* * * Pagini aiudene, nr. 8,9,10 (52,53,54), anul V, aug., sept. oct., 2007
Friday, January 29, 2010
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 4)
LUCIAN BUTA
Ta chanson
Quand tu étais petite tu aimais les pluies
(oui les pluies euh les pluies oh les pluies)
l’eau se prélassait sur la vitre
et derrière toi c’était ta chambre
ton thé tes photos, oui
et à peine finalement
là où personne ne s’attendait plus
à peine finalement
c’était ta mère.
Cântecul tău
Când erai mică iubeai ploile
(da ploile vai ploile oh ploile)
apa se prelingea pe geam
şi în spatele geamului erai tu
iar în spatele tău camera ta
ceaiul tău pozele tale, da
şi abia la sfârşit
unde nu se mai aştepta nimeni
abia la sfârşit
mama ta.
je serai derrière les créneaux
je serai derrière les créneaux
et ce sera l’automne
tes seins
abandonneront leur contour
pierre à pierre
en démolissant mon mur
pierre à pierre ou peut-être
j’apprendrai
l’inutilité du poème
sur tes lèvres.
voi fi în spatele crenelurilor
voi fi în spatele crenelurilor
şi va fi toamnă
sânii tăi
îşi vor abandona conturul
piatră cu piatră dărâmându-şi zidul
piatră cu piatră sau poate
zădărnicia poemului
o voi deprinde
de pe buzele tale.
Starless
á la memoire de N. Kömives
bord à bord
la mer lèche
le corps d’illusions du rivage
deux animaux découvrent aujourdu’hui
la caresse
entre deux limites
la solitude
traîne ses pas affectés
et à la fin les mots
comme si
le bonheur a vraiment existé
dans leur amour
deux limites
ont assez inventé l’horizon
et le brouillard l’a assez renfermé
sous mes paupières j’ai dit
assez, mujer
celle-ci c’est la nuit ironique
starless.
Starless
în amintirea lui N. Kömives
margine lângă margine
marea linge
trupul de iluzii al ţărmului
două animale descoperă azi
mângâierea
între două margini
singurătatea
îşi poartă paşii afectaţi
şi la urmă cuvintele ca şi cum
fericirea a existat într-adevăr
în dragostea lor
două margini
au inventat destul orizontul
şi ceaţa destul l-a închis destul
sub pleoapele mele am zis
destul, mujer
aceasta e noaptea ironică-
starless
Simple
Celui-ci c’est l’homme qui s’en va
ceux-ci sont ses souvenirs
celui-ci c’est le matin blanc où
il endosse ses rêves
et il fait le pas
celle-ci c’est une femme un éclat
de miroir
et de nouveau le chemin
celles-ci
ce sont le brasier et la pluie
postulant le sens de la cendre
celui-ci c’est l’homme
le midi et les marches
qu’il monte en écrasant
la gorge de cette clepsydre
c’est la mort
Simplu
acesta e omul care pleacă
acestea sunt amintirile lui
aceasta e dimineaţa albă în care
îşi ia visele în cârcă
şi păşeşte
aceasta e o femeie un ciob
de oglindă
şi iarăşi drumul
acesta
sunt jarul şi ploaia
postulând sensul cenuşii
acesta e omul
amiaza şi treptele
pe care le urcă strivind
gâtul clepsidrei aceasta
e moartea.
Alors, lui
le silence
léchait
la lame du couteau
alors, lui
il arracha un oiseau
dans le ciel
et lui brisa les ailes.
vole lui cria-t-il
ensuite il écrivit
ces vers-là.
atunci el
tăcerea
lingea
lama cuţitului.
atunci el
a smuls o pasăre
de pe cer
şi i-a frânt aripile.
zboară i-a strigat
apoi
a scris
versurile acestea.
Ta chanson
Quand tu étais petite tu aimais les pluies
(oui les pluies euh les pluies oh les pluies)
l’eau se prélassait sur la vitre
et derrière toi c’était ta chambre
ton thé tes photos, oui
et à peine finalement
là où personne ne s’attendait plus
à peine finalement
c’était ta mère.
Cântecul tău
Când erai mică iubeai ploile
(da ploile vai ploile oh ploile)
apa se prelingea pe geam
şi în spatele geamului erai tu
iar în spatele tău camera ta
ceaiul tău pozele tale, da
şi abia la sfârşit
unde nu se mai aştepta nimeni
abia la sfârşit
mama ta.
je serai derrière les créneaux
je serai derrière les créneaux
et ce sera l’automne
tes seins
abandonneront leur contour
pierre à pierre
en démolissant mon mur
pierre à pierre ou peut-être
j’apprendrai
l’inutilité du poème
sur tes lèvres.
voi fi în spatele crenelurilor
voi fi în spatele crenelurilor
şi va fi toamnă
sânii tăi
îşi vor abandona conturul
piatră cu piatră dărâmându-şi zidul
piatră cu piatră sau poate
zădărnicia poemului
o voi deprinde
de pe buzele tale.
Starless
á la memoire de N. Kömives
bord à bord
la mer lèche
le corps d’illusions du rivage
deux animaux découvrent aujourdu’hui
la caresse
entre deux limites
la solitude
traîne ses pas affectés
et à la fin les mots
comme si
le bonheur a vraiment existé
dans leur amour
deux limites
ont assez inventé l’horizon
et le brouillard l’a assez renfermé
sous mes paupières j’ai dit
assez, mujer
celle-ci c’est la nuit ironique
starless.
Starless
în amintirea lui N. Kömives
margine lângă margine
marea linge
trupul de iluzii al ţărmului
două animale descoperă azi
mângâierea
între două margini
singurătatea
îşi poartă paşii afectaţi
şi la urmă cuvintele ca şi cum
fericirea a existat într-adevăr
în dragostea lor
două margini
au inventat destul orizontul
şi ceaţa destul l-a închis destul
sub pleoapele mele am zis
destul, mujer
aceasta e noaptea ironică-
starless
Simple
Celui-ci c’est l’homme qui s’en va
ceux-ci sont ses souvenirs
celui-ci c’est le matin blanc où
il endosse ses rêves
et il fait le pas
celle-ci c’est une femme un éclat
de miroir
et de nouveau le chemin
celles-ci
ce sont le brasier et la pluie
postulant le sens de la cendre
celui-ci c’est l’homme
le midi et les marches
qu’il monte en écrasant
la gorge de cette clepsydre
c’est la mort
Simplu
acesta e omul care pleacă
acestea sunt amintirile lui
aceasta e dimineaţa albă în care
îşi ia visele în cârcă
şi păşeşte
aceasta e o femeie un ciob
de oglindă
şi iarăşi drumul
acesta
sunt jarul şi ploaia
postulând sensul cenuşii
acesta e omul
amiaza şi treptele
pe care le urcă strivind
gâtul clepsidrei aceasta
e moartea.
Alors, lui
le silence
léchait
la lame du couteau
alors, lui
il arracha un oiseau
dans le ciel
et lui brisa les ailes.
vole lui cria-t-il
ensuite il écrivit
ces vers-là.
atunci el
tăcerea
lingea
lama cuţitului.
atunci el
a smuls o pasăre
de pe cer
şi i-a frânt aripile.
zboară i-a strigat
apoi
a scris
versurile acestea.
Thursday, January 28, 2010
IOAN HĂDĂRIG-Cuvinte zidite în tăcere / Des mots bâtis en silence (ziua 3)
IACOB BUTA
Paysage (I)
Des flammes
dans le feuillage des arbres.
Automne.
Dans le ciel,
Les vêtements des anges
S’éparpillent en flottant.
Paysage (II)
Des feuilles rouillées.
Des sons dans ancienne l’horloge.
L’attente est rouillée elle aussi.
Ecoute-la grincer !
Ecoute-la!
Auuuuuu!
Uuuuuuuu!
Peisaj (I)
Flăcări
în frunzişul copacilor.
Toamnă.
În ceruri,
veşmintele îngerilor
în plutire risipindu-se.
Peisaj (II)
Frunze ruginite.
Sunete în orologiul vechi
Aşteptarea a ruginit şi ea
Auzi-o cum scârţâie !
Auzi-o !
Auuuuuu!
Uuuuuuuu!
Maison roumaine
Morceau de ciel
se reposant dans
le vert du jardin
et dans l’éternité
Lys
Pollen de papillon
sur des ailes d’ange
qui vient au monde
confessant notre oeil.
Casă românească
Petic de cer
odihnindu-se-n
verdele grădinii
şi-n veşnicie.
Crini
Polen de fluture
pe aripi de înger,
care vine pe lume
spovedind ochiul nostru.
Voilà
à Ana Blandiana
Voilà,
la pucelle a mis
à nos pieds
ses paroles.
Voilà,
le cygne a crié son chant
et personne ne se presse
à lui tendre une aile.
Tout autour,
la pureté
fleurit tristement
en sourire.
Iată
Anei Blandiana
Iată,
fecioara şi-a aşezat
la picioarele noastre
cuvintele.
Iată,
lebăda şi-a strigat cântecul
şi nimeni nu sare
să-i întind-o aripă.
În jur,
puritatea
ce trist înfloreşte
în zâmbet.
Dogme
Prélassé de l’icône
le saint
se perd
dans le monde -en courant.
Les croyants,
pieusement,
ferment les yeux
et font le signe de la croix
devant ... le cadre.
Dogmă
Furişat din icoană,
sfântul
se pierde
prin lume-alergând.
Credincioşii,
cu pioşenie,
închid ochii
şi fac semnul crucii
în faţa ...ramei.
IACOB BUTA
FIŞĂ DE DICTIONAR
IACOB BUTA (1944-2004), profesor, publicist, om de cultura
S-a născut la 17 octombrie 1944 în satul Podeni, comuna Moldoveneşti, judeţul Cluj. Fiul lui Iacob şi Veronica.
După absolvirea şcolii generale a urmat o şcoală profesională la Turda şi a devenit muncitor la Fabrica de sticlărie Turda. Intre anii 1962 - 1964 a urmat cursurile liceului seral la "Mihai Viteazul" din Turda, apoi a fost incorporat în armată, între anii 1966 - 1968 a continuat studiile liceale , în ultimul an fiind elev la Liceul "Avram Iancu" din Aiud.
Între 1969 - 1973 a fost student al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Ca profesor în Aiud, la Şcoala Generala Ciumbrud până în 1990 şi apoi la Grupul Şcolar "Avram Iancu", iar din 1995 la actualul Colegiu "Titu Maiorescu", a participat la manifestările culturale, în special literare, convins că actul de cultură e o datorie a fiecărui dascăl.
A publicat diferite materiale în "Tribuna învăţământului", "Examene", "Vatra", "Paşii Profetului", "Deşteptarea" (Bacău), "Curierul" (Cluj Napoca), "Unirea", "Aiudul literar", "Zorile", "Pagini aiudene", "Aiudul şi carte", "Inter-Art".
A scris şi a publicat , ocazional, versuri şi eseuri. Cu eseul "Ciclic” a participat la Concursul de creaţie literară organizat în „Zilele Rebreanu", obţinând un premiu. A publicat în volumul "Caietele Rebreanu', Editura "Şcoala Albei", 2000. Inclus, cu poeme, în antologia bilingvă "Cuvinte zidite în tăcere" (aiudonline)
A realizat volumul de eseuri şi comentarii :"Rigorile fanteziei". De asemenea a scris o Postfaţa la volumul Zamfirei Costan "Cavalcada nebunelor scenarii", editat de Fundaţia "Inter-Art", în anul 2002.
A participat la realizarea manifestărilor : Zilele Culturale "Liviu Rebreanu" (ediţiile I - XIII), Colocviile de literatură :"Poezia secolului XX" (ediţiile I - X), Ceasul de taină al poeziei: Mihai Eminescu, Cenaclul de literatură si arte, simpozionul "Eminescu" organizat in cadrul Taberei Internaţionale de Arta Plastică "Inter-art", sub egida UNESCO etc.
A fost preşedintele Despărţământului "Ovidiu Hulea" Aiud al ASTRA. A editat revista despărţământului :"Aiudul şi poezia", materiale de prezentare despre Livia şi Ovidiu Hulea; a adus Aiudului, în copie, publicaţiile : "Zorile", "România literară" (aiudeană) etc.
A jucat în trupa de teatru a Casei de Cultură Aiud obţinând premiul pentru interpretare masculină. Piesa "Profesorul", regia Ioan Hădărig, în care interpreta rolul principal, pusă în scenă, în 1988, avea să fie interzisă după prima reprezentaţie.
Prezent în dicţionarele :
Ion Mărgineanu - "Oameni din Munţii Apuseni. Dicţionar fără sfârşit", Editura Altip, Alba Iulia, 2003
Ghidul personalităţilor din judeţul Alba, Editura Altip, Alba Iulia, 2003
(Pagini aiudene, martie 2004)
Paysage (I)
Des flammes
dans le feuillage des arbres.
Automne.
Dans le ciel,
Les vêtements des anges
S’éparpillent en flottant.
Paysage (II)
Des feuilles rouillées.
Des sons dans ancienne l’horloge.
L’attente est rouillée elle aussi.
Ecoute-la grincer !
Ecoute-la!
Auuuuuu!
Uuuuuuuu!
Peisaj (I)
Flăcări
în frunzişul copacilor.
Toamnă.
În ceruri,
veşmintele îngerilor
în plutire risipindu-se.
Peisaj (II)
Frunze ruginite.
Sunete în orologiul vechi
Aşteptarea a ruginit şi ea
Auzi-o cum scârţâie !
Auzi-o !
Auuuuuu!
Uuuuuuuu!
Maison roumaine
Morceau de ciel
se reposant dans
le vert du jardin
et dans l’éternité
Lys
Pollen de papillon
sur des ailes d’ange
qui vient au monde
confessant notre oeil.
Casă românească
Petic de cer
odihnindu-se-n
verdele grădinii
şi-n veşnicie.
Crini
Polen de fluture
pe aripi de înger,
care vine pe lume
spovedind ochiul nostru.
Voilà
à Ana Blandiana
Voilà,
la pucelle a mis
à nos pieds
ses paroles.
Voilà,
le cygne a crié son chant
et personne ne se presse
à lui tendre une aile.
Tout autour,
la pureté
fleurit tristement
en sourire.
Iată
Anei Blandiana
Iată,
fecioara şi-a aşezat
la picioarele noastre
cuvintele.
Iată,
lebăda şi-a strigat cântecul
şi nimeni nu sare
să-i întind-o aripă.
În jur,
puritatea
ce trist înfloreşte
în zâmbet.
Dogme
Prélassé de l’icône
le saint
se perd
dans le monde -en courant.
Les croyants,
pieusement,
ferment les yeux
et font le signe de la croix
devant ... le cadre.
Dogmă
Furişat din icoană,
sfântul
se pierde
prin lume-alergând.
Credincioşii,
cu pioşenie,
închid ochii
şi fac semnul crucii
în faţa ...ramei.
IACOB BUTA
FIŞĂ DE DICTIONAR
IACOB BUTA (1944-2004), profesor, publicist, om de cultura
S-a născut la 17 octombrie 1944 în satul Podeni, comuna Moldoveneşti, judeţul Cluj. Fiul lui Iacob şi Veronica.
După absolvirea şcolii generale a urmat o şcoală profesională la Turda şi a devenit muncitor la Fabrica de sticlărie Turda. Intre anii 1962 - 1964 a urmat cursurile liceului seral la "Mihai Viteazul" din Turda, apoi a fost incorporat în armată, între anii 1966 - 1968 a continuat studiile liceale , în ultimul an fiind elev la Liceul "Avram Iancu" din Aiud.
Între 1969 - 1973 a fost student al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Ca profesor în Aiud, la Şcoala Generala Ciumbrud până în 1990 şi apoi la Grupul Şcolar "Avram Iancu", iar din 1995 la actualul Colegiu "Titu Maiorescu", a participat la manifestările culturale, în special literare, convins că actul de cultură e o datorie a fiecărui dascăl.
A publicat diferite materiale în "Tribuna învăţământului", "Examene", "Vatra", "Paşii Profetului", "Deşteptarea" (Bacău), "Curierul" (Cluj Napoca), "Unirea", "Aiudul literar", "Zorile", "Pagini aiudene", "Aiudul şi carte", "Inter-Art".
A scris şi a publicat , ocazional, versuri şi eseuri. Cu eseul "Ciclic” a participat la Concursul de creaţie literară organizat în „Zilele Rebreanu", obţinând un premiu. A publicat în volumul "Caietele Rebreanu', Editura "Şcoala Albei", 2000. Inclus, cu poeme, în antologia bilingvă "Cuvinte zidite în tăcere" (aiudonline)
A realizat volumul de eseuri şi comentarii :"Rigorile fanteziei". De asemenea a scris o Postfaţa la volumul Zamfirei Costan "Cavalcada nebunelor scenarii", editat de Fundaţia "Inter-Art", în anul 2002.
A participat la realizarea manifestărilor : Zilele Culturale "Liviu Rebreanu" (ediţiile I - XIII), Colocviile de literatură :"Poezia secolului XX" (ediţiile I - X), Ceasul de taină al poeziei: Mihai Eminescu, Cenaclul de literatură si arte, simpozionul "Eminescu" organizat in cadrul Taberei Internaţionale de Arta Plastică "Inter-art", sub egida UNESCO etc.
A fost preşedintele Despărţământului "Ovidiu Hulea" Aiud al ASTRA. A editat revista despărţământului :"Aiudul şi poezia", materiale de prezentare despre Livia şi Ovidiu Hulea; a adus Aiudului, în copie, publicaţiile : "Zorile", "România literară" (aiudeană) etc.
A jucat în trupa de teatru a Casei de Cultură Aiud obţinând premiul pentru interpretare masculină. Piesa "Profesorul", regia Ioan Hădărig, în care interpreta rolul principal, pusă în scenă, în 1988, avea să fie interzisă după prima reprezentaţie.
Prezent în dicţionarele :
Ion Mărgineanu - "Oameni din Munţii Apuseni. Dicţionar fără sfârşit", Editura Altip, Alba Iulia, 2003
Ghidul personalităţilor din judeţul Alba, Editura Altip, Alba Iulia, 2003
(Pagini aiudene, martie 2004)
Wednesday, January 27, 2010
"Communication and human interaction" - topic No 2 of the project " ACTIV PERSPECTIVE XXI"
Dear participants on ACTIV PERSPECTIVE XXI PROJECT,
We are glade to announce the second topic, for ACTIV PERSPECTIVE XXI PROJECT, available in february 2010, named "Communication and human interaction", topic proposed by the romanian artist Silvan Stancel.
Topic "COMMUNICATION and HUMAN INTERACTION" remains open until the end of FEBRUARY 2010, while which are expected to post on the site all the creators approaches, on E.mail address already announced: activ.spirit@ yahoo.com.
For those who are already enrolled in ACTIVE PERSPECTIVE XXI NETWORK, you can continue posting material created directly in the network.
We are open for solutions to access and post material in other forms, if they are applicable. The basic idea is that they can be accessed on the dedicated project web spaces.Other topics will be announced soon.
We recall that for any clarifications and further details, do not hesitate to contact the same e mail address: activ.spirit @ yahoo.com.
Each participant can invite new participants worldwide.They would be welcome.
Also, will ask each of you if you want, to suggest topics for the coming months.
Best thoughts,
"ACTIV PERSPECTIVE XXI" team,
Emanuel Stoica - project coordinator
We are glade to announce the second topic, for ACTIV PERSPECTIVE XXI PROJECT, available in february 2010, named "Communication and human interaction", topic proposed by the romanian artist Silvan Stancel.
Topic "COMMUNICATION and HUMAN INTERACTION" remains open until the end of FEBRUARY 2010, while which are expected to post on the site all the creators approaches, on E.mail address already announced: activ.spirit@ yahoo.com.
For those who are already enrolled in ACTIVE PERSPECTIVE XXI NETWORK, you can continue posting material created directly in the network.
We are open for solutions to access and post material in other forms, if they are applicable. The basic idea is that they can be accessed on the dedicated project web spaces.Other topics will be announced soon.
We recall that for any clarifications and further details, do not hesitate to contact the same e mail address: activ.spirit @ yahoo.com.
Each participant can invite new participants worldwide.They would be welcome.
Also, will ask each of you if you want, to suggest topics for the coming months.
Best thoughts,
"ACTIV PERSPECTIVE XXI" team,
Emanuel Stoica - project coordinator
Subscribe to:
Posts (Atom)