Ştefan Munteanu
Exilul literar românesc postbelic reprezită un fenomen complex, o adevărată istorie dincolo de posibile definiţii sociale, culturale sau estetice, dincolo de dimensiunea unei moment cultural. Studiat şi cercetat, acceptat sau neacceptat, fie că este definit ca exil interior sau exterior, el caracterizează în perioade definită de timp literatura şi cultura. Referindu-se la acest fenomen Ion Simuţ arăta : „Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii, elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat, cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008). Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi, făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic. Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic, economic şi cultural.”
Personalitate a exilului românesc Ştefan Munteanu s-a născut la Caracal, la 4 noiembrie 1926. Absolvent al Instititului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, secţia: desen animat, a activat până în 1972, ca scenarist, pictor şi regizor la Studioul Cinematografic “Bucureşti”.
Filmografia realizată de Ştefan Munteanu în perioada cat a locuit în România cuprinde producţiile: “Zgribulici” (medalie de bronz la Festivalul Internaţional al Filmelor pentru Tineret, Veneţia, 1962); “Dimensiuni” (diplomă de merit la Festivalul Internaţional al Filmelor de Autor, Bergamo, 1966); “Vade mecum” (diploma Festivalului Internaţional de Filme, Triest, 1972;
„Perioada 1948-1964 este cea mai dură în interiorul regimul comunist din România, prin represiune, arestări, domiciliu forţat, cenzură, interdicţia de circulaţie a persoanelor în afara graniţelor, lipsa de comunicare şi de informaţie, sovietizare. Lipsa legăturilor de orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un eveniment senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată numai celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist, care nu aveau de ce să rămână în străinătate”
A colaborat, cu grafică şi ilustraţii, la reviste literare ale epocii: Gazeta literară, Luceafărul, Flacăra, Tribuna, Urzica. Expoziţii realizate de Ştefan Munteanu: Predeal-1948; Bucureşti-1957, 1960, 1968; Roma-1972; Atena-1973; Livornia, Michigan-1074; San Francisco-1975,1978; Oakland-1976; München-1980; Los Angeles-1981;
Din 1973, stabilit în S.U.A., colaborează cu poezii şi ilustraţii la publicaţiile din exil: Mele-Hawaii; Apoziţia şi Revista Scriitorilor Români din München; Agora-Berlin; Limite-Paris. Fondator şi redactor al foii de literatură Micron, apărută la Los Angeles (1976 – 1981);
Îndrăgostit de artă şi litere desfăşoară o importantă activitatea poetică concretizată în volumele : Zăpezile violete - 1976; Povestiri într-un milimetru - 1977; Căsuţa poştală - 1977; Liceul Militar - 1977; Un nor cu număr de provincie - 1978; Vacanţă de seară - 1979; Cerul în buzunar - 1980; Sintaxa aerului - 1981; Armura de staniol - 1981; picto-poeme – I beg to differ - 1980; albume cu desene: All right -1976; Dreams - 1980; cartea pentru copii – Floarea şi buruiana - 1978;
Apariţii postume cu poeme şi desene aparţinând autorului: Poeţii beau din apa cerului – antologie îngrijită de George Vulturescu şi prefaţată de Ion Negoiţescu, 1995; Arhitectura memoriei – picto-poeme, sub îngrijirea lui Geo Şerban, 2000;
A fost membru al Asociaţiei Cineaştilor din România şi al ARA – The American Romanian Academy of Arts and Sciences.
S-a stins la 9 decembrie 1990, la Los Angeles.
Referindu-se la omul şi artistul Stefan Munteanu, Felicia Munteanu (casătorită cu Vlad, fiul scriitorului) arăta într-un articol publicat pun „Pagini aiudene” :
„Ştefan Munteanu – două biografii: una de dicţionar şi una poetică. Ce se află între ele?! Un OM. Un om ca toţi alţii sau… poate nu chiar ca toţi.
Un om care a cunoscut deopotrivă soarele şi luna, lumina şi întunericul, muntele şi abisul, dar care a ştiut să nu-şi pună singur cunună de lauri şi nici să nu se plece să ducă vreo trenă. Şi din această postură a stat “cu perdelele fluturând,/ cu uşile toate deschise”şi a dăruit “adăpost/pentru vremea de furtună / a fiecăruia,/ încăperile / din inima noastră./ Bilet de intrare / cuvântul: Om.”
Un om care şi-a iubit ţara şi care s-a stins de dorul ei. A dus-o cu el, ascunsă în buzunarele sufletului şi a plâns-o cu lacrimi de cerneală. De ce n-a rămas să-i mănânce “pâinea cât de rea”? Pentru că foamea lui era de altă natură iar pâinea pe care o căuta nu se găsea decât în penitenciar – singurul loc unde românii puteau simţi gustul libertăţii.
Un om care nu obişnuia să meargă la biserică, dar care a suferit pentru fiecare cărămidă smulsă din trupul bisericilor dărâmate de comunism, pentru fiecare aripă de înger, strivită în sufletul tinerilor. Aşa s-a născut tabloul “Pleacă sfinţii de la Voroneţ”, unul dintre “cele mai profunde poeme în grafica românească, poate singurul care prin peniţă a reuşit să ne rezume tragedia românească, în special, şi tragedia lumii, în general, ca început al sfârşitului de veac”, după cum aprecia, într-un articol, Dumitru Ichim.”
Într-o altă pagină de memorii, legate de Ştefan Munteanu şi familia sa, Viorica Lawson, profesoară la Los Angeles, prietenă a familiei, scria :
„Dacă poetul şi artistul Ştefan Munteanu a fost prezentat publicului român şi exegeza operei sale e în plină desfăşurare, omul Stefan Munteanu rămâne învăluit în mister. Nu putem face în câteva rânduri un portret reuşit al omului complex care a fost Stefan Munteanu, dar vom încerca să-l schiţăm în câteva linii. Sperăm ca, în timp, mărturiile celor care l-am cunoscut pe artist să crească şi chipul lui să capete adâncimile pe care le merita.
Ştefan era mai înainte de orice un om cu principii riguroase pe care şi le respecta eroic. Primul principiu pe care l-am observat era disciplina de lucru: se scula devreme şi muncea neîntrerupt ceasuri întregi; masa de scris, planşeta de desenat, şevaletul de pictat, toate creioanele, culorile etc. erau întotdeauna curate, asezate în aceeaşi ordine proprie, funcţională, şi gata oricând de lucru.
Artist prin excelenţă, Stefan distila realitatea şi o recrea prin poeme şi desene originale. Poetul care mânuia cuvintele cu dexteritate nu era volubil: îşi drămuia cuvintele în public şi devenea taciturn când fie conversaţia, fie compania nu-i erau pe plac. În asemenea împrejurari, se retragea în sine şi schiţa desene pe serveţele sau compunea un poem în gând. Ne-am aflat de multe ori împreună în aceeaşi încăpere, de obicei în case de români americanizaţi, materialişti şi vorbăreţi, a caror conversaţie in circulo ne sufoca şi ne fîcea să plecam. Odatî ajuns acasî, poetul se aşeza la masa de lucru şi începea un process catartic de muncă ţi de epurare, ca să restabilească frumosul, un alt principiu vital pentru om si artist.
Îşi iubea familia cu religiozitate: Mioara, soţia lui, şi Vlad, fiul lor, erau entitati sacre în viaţa artistului şi lor le-a dedicat întreaga lui opera, câteodată explicit, alteori doar implicit. Prezenta Mioarei strabate poezia lui Stefan si-i împrumuta o duiosie feminină neaşteptată. Mioara i-a fost muză, colaborator şi critic. După moartea lui prematură, opera lui Stefan Munteanu a început sa fie cunoscută în cercuri din ce în ce mai largi datorită în mare parte eforturilor şi sacrificiilor Mioarei. Vlad apare în multe ipostaze - copil, adolescent, tânăr, şi matur-, fiecare cu alt ton şi alt mesaj: două sânt, însă, mesajele principale pentru fiul care i-a moştenit talentul: un îndemn să-şi găsească propriul lui glas artistic şi să iasă din anonimat.
Ca prieten, Stefan era amicul perfect – doresc sa profit de ocazie si sa-i multumesc postum pentru dragostea ce mi-a purtat-o şi care mi-a încălzit inima în cel mai rece anotimp al vietii mele. Stefan era un suflet rar, un cavaler medieval care gândea frumos şi lupta pentru principiile în care credea: artă, familie, adevăr, puritate, disciplină, prietenie.”
In literatura exilului Ştefan Munteanu şi-a creionat un parcurs poetic original şi experimental (reviste apărute într-un singur exemplar, picto-poeme etc.). Versurile sale sunt construite în arhitectura grafică a imaginilor, dar şi în ceea ce poetul numeşte „arhitectura memoriei”.
Conturând o posibilă imagine a „poetului Ştefan Munteanu”, în deschiderea poemelor din „Poeţii beau din apa cerului”, criticul Ion Negoiţescu nota : „Dacă vrem să situăm versurile lui Ştefan Munteanu în cadrul literaturii noastre contemporane şi dacă ţinem seama de faptul că aceste versuri sunt creatoare de atmosferă epică, sunt fanteziste şi policrome, versuri purtate de melodia lor interioară, versuri onirice şi manieriste, ce nu se lasă totuşi risipite în preţiozitate şi vag; de vrem prin urmare să-i aflăm lui Ştefan Munteanu tovarăşi de drum în călătoria lui visătoare printre stelele care se învârt fericite şi leneşe în jurul insului singuratic şi anxios, vom numi desigur poeţi ai stihului şi ai prozei ca Leonid Dimov, Andrei Ujică sau Emil Brumaru”
Pentru Ştefan Munteanu poezia a reprezentat un loc ideal de refugiu, un loc unde ascuns de „ceaţa londoneză” cuvindele se zidesc in imagini asemenea unor copaci care „se urcă spre parc, pastelaţi de ceaţă”. Refugiul poetului lângă umbrele căzute „sfâşiate de prea multă lumină”, in aşteptarea soarelui care va năvăli peste ele „ştergându-le visul abia colorat/taia ceaţa în bucăţele mărunte, introduse în/cinismul observaţiei lucide”. Conştient că „autorii se ascund într-o fantasmă, în ciuda hărtiei/prezente lângă dansul degetelor prin/grădina de cerneala” poetul îşi clădeste o lume a himerelor în care „oraşul tuşeşte, „locomotivele fumează”, o lume a deziluziilor în care si „farmecul din ceaţa londoneză se stinse...”
Referindu-se, de data aceasta, la dragostea şi admiraţia lui Ştefan Munteanu pentru creţia eminesciană, atât în grafică cât şi în pozie, Ion Buzaşi arată că : “În volumul postum “Arhitectura memoriei”, îngrijit de Geo Şerban, poezia “Verba” este o odă închinată lui Eminescu:
Teiul in cămaşe de forţă
între şerpi de asfalt,
cerul lăsat într-o parte,
să curgă lumina pe străzi;
şi noi tăiaţi de sticle, în cópii incorecte,
un om vesel, bând din pahare străine
se atârna de scaune,
oamenii gravi, clătinau capetele;
teiul s-a cutremurat,
cerul s-a închis,
lumina a stat,
tăcerea s-a lăsat în genunchi...
singur
poetul vesel surâdea
făcând cu ochiul
lui Eminescu Mihail.
Este o poezie ce conturează contraste între civilizaţia devastatoare de sensibilitate umană şi câteva repere ale poeziei eminesciene – teiul – ajuns în cămaşe de forţă / între şerpi de asfalt şi poetul surâzător vesel - faţă de oamenii gravi (nişte cópii incorecte) văzuţi prin sticle deformatoare de imagini. În acest contrast şi, ca o consecinţă a lui, se sugerează această vlăguire a sensibilităţii umane, prin câteva enunţuri de rezonanţă apocaliptică: teiul s-a cutremurat / cerul s-a închis,/ lumina a stat,/ tăcerea s-a lăsat în genunchi… Finalul este o reluare a unui crâmpei de vers eminescian din postuma Numai poetul… la Ştefan Munteanu – singur poetul; credinţa lui în perenitatea valorilor spirituale este sugerată de o complicitate ştrengărească cu Eminescu Mihail, poetul despre care Constantin Noica spunea că este “ ca şi Goethe pentru germani, conştiinţa noastră mai bună”.
Pasiunea lui Ştefan Munteanu pentru poezia lui Eminescu este însă mai veche. În 1968 (la vârsta de 42 de ani) când la Casa Scriitorilor a avut loc o seară de Plastică şi poezie, îl găsim în calitate de grafician alături de poetul Tudor George. Grafica lui era consacrată interpretării în limbaj plastic a poeziei eminesciene. Noutatea viziunii a fost subliniată de Ion Vlasiu: “ Ştefan Munteanu prezintă poezia lui Eminescu într-o nouă viziune grafică ale cărei faţete se încheagă armonios pe un traseu de riguroasă observaţie intelectuală, sugerând cu discreţie aura lirică a unor poezii, care prin viziune şi construcţie prezintă piedici greu de învins pentru ilustratori “./…/
În această antologie, Ştefan Munteanu semnează ilustraţiile la următoarele poezii: Rugăciune, O, rămâi, Ce te legeni…, La mijloc de codru…, Lacul, Peste vârfuri, Odă (în metru antic) Trecut-au anii…, Pe lângă plopii fără soţ şi Luceafărul.
Ţinând cont de faptul că această antologie începe cu o poezie religioasă (Rugăciune) şi se încheie tot cu o poezie religioasă (Răsai asupra mea), două imnuri mariane, capodopere ale poeziei creştine româneşti, considerăm că alcătuitorii ediţiei au apreciat că inspiraţia religioasă e una din temele fundamentale ale poeziei eminesciene.
La romanţa Pe lângă plopii fără soţ, relaţia text-grafică pare mai directă: apare “geamul tău ce strălucea”, în faţa lui trei siluete de plopi, iar alături chipul posibil al îndrăgostitului ce pare legat de steaua norocului pe care ar fi aprins-o prin iubire: “Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins.”
La elegiile pe tema trecerii timpului O, rămâi şi Trecut-au anii…, ilustraţiile concretizează convingător aprecierea lui Ion Vlasiu: “ating rezonanţele versului muzical” – par intonate pe coarde subţiri, atrăgându-te spre adânca simţire a poetului; o margine de pădure ce-şi clatină întrebătoare bolţile, pare ea însăşi expresia îndurerată a interogaţiei din final: “Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” La Trecut-au anii… accentul cade pe norii ce înseamnă trecerea nestăvilită a vremii, şi, oglindirea lor estompată pe luciul apei, sugerează neputinţa întoarcerii la “zarea tinereţii”, fermecată de poveşti şi doine, ghicitori, eresuri./.../
Refuzând, după cum spune Ion Vlasiu, deviaţiile spre pictoresc şi factologic, Ştefan Munteanu a realizat o nouă viziune grafică a poeziei lui Eminescu, una originală şi poetică.”
George Vulturescu în Nota editorului la volumul Poeţii beau din apa cerului conturează posibila realitate a poeziei lui Ştefan Munteanu :” Modernitatea acestor poeme stă sub semnul dualităţii artistului Ştefan Munteanu – cineastul şi graficianul. Primul „regizează” cadrul, alege dispersarea egală a punctelor de culoare în peisaj, subliniază şi gradează încărcătura şi ironia replicilor. Graficianul are minuţiozitatea lucrului „în tuş” decuipând fragmentul şi redându-l analogiei. În aparenţă monocordă, rostită de o voce „albă” care aşează cuvintele în complementaritate, precum culorile, poeyia lui Ştefan Munteanu este o poeyie de notaţie, de jurnal al unor impresii (mult vizualizate, ca şi cum ar fi vorba de intenţii pentru tablouri niciodată terminate) şi stări metafizice : „E frig, e beznă.../e spart un geam ce dă spre/infinit” (Secţiune prin iarnă).
În „Patimile artistului în exil”, studiu inclus în „Arhitectura memoriei” Geo Şerban se destăinuie : „Pe căi ocolite, îmi parvenea, în 1980, plaheta de versuri Cerul în buzunar, apoi în 1981, împlinirea un ui proiect ce păruse abandonat : Armura de staniol. Pentru starea de spirit a autorului, ajunge citat primul rând din carte („Ce nebunie să încercăm, luciyi, să facem bilantul”) Şi din final (”Ploapele cerului/cad trase de umbre ce coboară pentru noi/cei ce au ajuns la capătul/labirintului bersatul”). Obsesiv imagini încărcate de grele, imposibile presinţiri : „oameni în haine sumbre, călători prin/particulele Destinului”...
Căutând relaţia de suflet dintre poet şi Aiud, Felicia Munteanu dezvăluie :
„ Judecând după unele lucrări ale sale (poezii, desene, corespondenţă) vom putea descoperi că Ştefan Munteanu nu a fost un simplu trecător grăbit prin Aiud. Ochiul lui de artist a surprins pe retina memoriei elemente de detaliu pe care le relevă cu neascunsă duioşie, sub diferite forme.
Aşa cum am mai arătat, Aiudul este semnificativ pentru poet în măsura în care acesta reprezintă locul în care s-a îndrăgostit de cea care în scurt timp îi va fi devenit soţie. Am exemplificat acest lucru prin poezia “În gara mică” în care Aiudul, deşi prezentat în tuşe sumbre, se constituie în scenă pentru dansul “balerinei blonde”. Poezia, datată 6 ianuarie 1952 şi însoţită de un desen realizat mai târziu în culori destul de vesele, poate părea un imbold singular al unui îndrăgostit (…”că nu e om să nu fi scris o poezie”…). Şi totuşi nu e aşa…
Ne dovedeşte asta poemul “Ceaţă londoneză”, scris în 1976, în mai multe variante, (după 24 de ani, la o depărtare de 10 000 de kilometri, peste ocean). Ce este acest poem dacă nu o rememorare a primilor paşi prin “oraşul mic” cu “casele şchioape, o fabrică de ceva, magazine tăcute, licee stridente, o gară în genunchi, …o biserică, un turn cu ceas, o cetate muzeu şi parcul? Acesta din urmă apare pe parcursul poemului în mai multe ipostaze, situându-se oarecum în postura unui personaj principal alături de fetele care vin la el “două câte două, puţin speriate, zgândărite de o curiozitate eruptivă…, depănând cărările, împletind aleile, numărând paşii.” Uneori parcul e numai al lor, ele “vorbind toate/ în acelaşi cub spaţial” iar el “…uită de ei (de copaci – n.n), curând,/ ca să primească fetele…”. Alteori, el e al tuturor: “prin parc trec/ câţiva militari,/ o ţărancă sub sarică,/ un bătrân cu baston,/ două maici…”
Curgerea poemului seamănă cu derularea unui film (să nu uităm că Ştefan Munteanu a fost şi regizor) a cărui acţiune se desfăşoară într-un oraş mic în care cerul are “barba fumurie” …”(chiar şi ras proaspăt/ …e tot posomorât)”, clădirile sunt când minuscule, când înălţându-se în turnuri îndrăzneţe, cu ploi sub care “oraşul tuşeşte/ respirând cu un plămân-sanatoriu”, cu locomotive care “fumează/ şi se duc,/ cu ţigara-n dinţi, peste deal.”Aerul acesta pesimist este străpuns din când în cînd de fetele care, în timp ce împart “pătrate şi triunghiuri de râs/ între ele,/ dintr-o tartă, mare,/ de veselie“, se simt “în centrul/ universului minuscul”.
În film apar şi câteva personaje secundare, dar cu personalitate foarte bine conturată. Astfel “timpul curge,/ corect îmbrăcat/ cu pălăria de ore/ şi pantofii de minute/ ce nu se aud/ de 60 de ori/ în acelaşi loc”, “Noaptea,/ O doamnă voalată,” oferă fetelor “bilete de călătorie/ în insula subconştientului”. Prin contrast, “Dimineaţa (o gospodină cu şorţ)” şterge visele “cu o cârpă,/ făcându-le să lucească/ invizibile.
Ce lipseşte din tablou? Penitenciarul pe care îl remarcă toată lumea ca pe o emblemă negativă. Totuşi Ştefan Munteanu nu îl menţionează. Poate pentru că ochiul său sensibil a ştiut să descopere alte simboluri, cele care intr-adevăr conferă personalitate oraşului nostru.
Au trecut mai bine de 50 de ani. Unele “case-buburuze“ au fost înlocuite de altele, fireşte mai mari şi mai colorate, “fabrica de ceva” s-a transformat în ditamai uzina iar acum stă fărâmiţată în câteva “fabrici de ceva” şi “fabrici de nimic”, gara e în mare parte aceeaşi, chiar dacă locomotivele sunt electrice, iar parcul s-a modernizat. Cu toate acestea, copacii lui “se urcă…doi câte doi,/ sentimentali/ şi mor/ pastelaţi de ceaţă,/ Parcul/ îi aşază pe alei,/ îi resfiră pe cer,/ îi spală cu ploi fugare…”la fel ca odinioară. Băncile oferă prilej de răgaz iar aleile aşteaptă să fie “depănate” sau “împletite” de alte fete, de alţi îndrăgostiţi.
Mă întreb însă, câţi dintre ei observă că aici, în parc, copacii “se piaptănă foşnind”, cu degetele până la cer?...
Explicaţie:
Fetele sunt personaje reale, Livia, Maricica şi Rodica Mărginean, şi locuiau cândva pe strada Axente Sever, devenită Ion Creangă. A patra e cea pentru care “pegasul” acceptă să-şi piardă nemurirea – Mioara Buzaş, soţia lui Ştefan Munteanu.”
Iată, şi un poem scris de Ştefan Munteanu, în Aiud , la 6 ianuarie 1952 :
***
În gara mică trenu’ oprea doar
un minut
ca să miroase flori şi să strănute.
Casierul alerga să-l ţină încă de
căpăstru
până urca, valsând, o balerină
blondă.
Din gară se făcea o stradă
cocoşată,
o apă anonimă sub zăplaz
şi case – buburuze între dealuri.
Pe-acolo balerina da un recital
cu lămpi de scenă – licurici
şi spectatori închişi sub gene.
În timp ce luna pendula,
Trecea pe stradă un camion,
Veneau soldaţii din manevră,
Rula un film cu muncitori,
Ploua, ningea. Şi cam atât.
Dar balerina tot dansa,
cu păr de aur
(în taină aştepta un voievod)
şi la un bal sosi un tânăr încruntat,
o luă cu el,
uitând armura’n garderobă.
Acum, în gara mică trenul
opreşte un minut şi pleacă glonţ.
Bibliografie :
Munteanu, Stefan, Poeţii beau din apa cerului, Piatra Neamţ, Casa de Editură Panteon, 1995
Munteanu, Stefan, Arhitectura memoriei, Bucureşti, Editura Universal Dalsi,
Popa, Mircea, Convergente europene, Oradea, Editura Cogito, 1995.
Popa, Mircea., Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români în exil. Bucarest: Editura Globus, 1998
Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, vol. I-II, Timisoara, Editura Amarcord, 1995-2000.
Dumitrescu, Vasile C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini etc., selectia textelor, îngrijirea editiei, indice de nume, cuvânt introductiv de Victor Frunză, Bucuresti, Editura Victor Frunză, 1997.
Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrisilor, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 1998.
Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure! – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 2000.
Glodeanu, Gheorghe. , Incursiuni în literatura diasporei si a disidentei, Editura Libra, Bucuresti, 1999.
Simuţ, Ion, Cronologia exilului literar postbelic, în “România literară”, SERIE NOUA, anul nr:23 (13/06/2008 - 19/06/2008), p.3
Muntean, Felicia,Ştefan Munteanu – un OM, în „Pagini aiudene”, SERIE NOUĂ, anul IV, nr. 9/10 (41/42), septembrie/octombrie 2006, pp.3,4
Buzaşi , Ion, Eminescu în viziunea lui Ştefan Munteanu, în „Pagini aiudene”, SERIA NOUĂ, anul V, nr. 1,2 (45,46), ianuarie-februarie, 2007, p.6
* * * Dictionarul esential al scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucuresti, Editura Albatros, 2000.
* * * Literatura diasporei, antologie comentată, alcătuită de Florea Firan si Constantin M. Popa, Craiova, Editura Poesis, 1994.
* * * Pagini aiudene, nr. 9,10 (41,42), anul IV, septembrie, octombrie 2006
* * * Pagini aiudene, nr. 5,6,7 (49,50,51), anul V, mai, iunie, iulie, 2007
* * * Pagini aiudene, nr. 8,9,10 (52,53,54), anul V, aug., sept. oct., 2007
